„După dealuri” în Anchorage

După dealuri, filmul românesc care a primit  două premii importante la Cannes anul trecut, a ajuns si în America. Şi nu doar în America, ci tocmai pînă în Alaska. De fapt, nu e nimic extraordinary în asta.Dacă am ajuns eu tocmai în Alaska, de ce n-ar ajunge şi un film românesc.

The Bear Tooth Theatrepub e un loc interesant. E un cinematograf în toată regula, dar şi restaurant unde au cea mai bună pizza din Anchorage şi ocazional e sală de concert. Ştie toată lumea că americanii au inventat mîncatul în faţa televizorului. Ceva ce poate nu ştie chiar toată lumea e că americanii au inventat şi mîncatul în cinematograf. Şi nu mă refer aici doar la popcorn şi nachos, ci la mîncare în toată regula. La Bear’s Tooth, cînd după ce cumperi biletul de film, sau înainte, comanzi şi mîncarea, pe care apoi nişte chelneri sau chelneriţe cu spirit de cercetaş ţi-o  aduc la locul tău.

Ideea mi s-ar fi părut absolut strigătoare la cer, înainte de The Bear Tooth.  Chiar şi omniprezentul popcorn mă enerva la culme. Foşnetele, ronţăitull, sorbitul, etc. Servitul şi mîncatul mîncării într-o sală de cinema însemna, deci, a sări orice cal al bunului simţ. Aseară a trebuit să recunosc că nu e chiar aşa de rău. Din contră, a fost intersant ca, pentru prima dată în viaţa mea de cinefil, să am o pizza în faţa mea, şi încă una foarte bună, într-o sală de cinema.

„După dealuri” e un film lung, cam cam 160 de minute. Faptul că era aproape 11 şi lumea încă stătea pironită pe scaune deşi mîncarea se terminase de mult, nu poate să însemne altceva decît că filmul a prins şi la americani. Sigur, publicul de la The Bear Tooth e un public educat, care ştie că  luni seara o  să vadă altceva decît familiarele poveşti şi peisaje hollywoodiene. Dar chiar şi aşa, aproape trei ore de film românesc (care aproape de fiecare dată ar putea sa fie semnificativ tăiate la montaj fără să fie atins vreun organ vital) care reuşesc să ţină priponiţi (în film, o măicuţă strigă la un moment dat: priponeşte-o!) pe scaun o grămadă de americani, dar fără să fie legaţi cu lanţuri, ca Alina pe crucea ei, trebuie să fie un success notabil.

Destinul m-a dus în mormînt şi apoi la liceu, iar Lars von Trier e un fel de zeu

Săptămîna trecută am ajuns din greşeală în mormîntul Iuliei Haşdeu. Pentru cine nu ştie, Iulia Haşdeu a fost un copil minune, iar mai tîrziu un adolescent minune. Din păcate pentru ea, n-a mai apucat să fie şi un adult minune, pentru că a murit la 19 ani. Tatăl ei, Bogdan Petriceicu Haşdeu, n-a putut să accepte că a murit şi a încercat să îi contacteze spiritul. Aşa s-a creat legenda că spiritul ei poate fi contactat, legendă care i-a făcut pe nişte studenţi să îi fure capul din mormîntul care se vede în pozele de mai sus, pentru a-l folosi în şedinţe de spiritism. N-am înţeles prea bine, dar din cîte spunea un nene care avea grijă de mormîntul ei, se pare că i-au pus capul în mini-coşcigul din imagine. Pentru un popor de oameni superstiţioşi şi îmbibaţi de o religiozitate magică cum sînt românii, Iulia Haşdeu s-a transformat într-un fel de sfînt al studenţilor, spune un zvon.

O să fac şi eu un exerciţiu de superstiţie să văd dacă sînt în stare de aşa ceva. Iată : La cîteva zile după ce am intrat în mormîntul Iuliei  Haşdeu (era acolo şi o ziaristă de la Adevărul care n-a avut curaj să intre fără mine), stelele sau destinul sau spiritul Iuliei Haşdeu sau oricine altcineva trage sforile comediei umane a făcut să mă mut lîngă Liceul Iulia Haşdeu.

Aseară am fost în mall Vitan şi am văzut Melancholia. Mall-ul nu e cel mai bun loc unde să vezi un film bun (şi Melancholia e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată), pentru roieşte de (cum să le zic ca să îmi rezolv setea de a-i jigni fără a mă murdări pe mîini făcînd asta?) tot felul de exemplare ale faunei urbane (mulţumesc Radio Guerrilla că m-ai scos din impas) care aleg filmul după titlu şi locuri libere, adică n-au habar la ce film se duc. Li se zice ţărani de mall. Eu zic că asta e o jignire pentru ţăranul care odată era talpa ţării. Mă rog. Cert e că aseară lîngă mine au nimerit cei mai ţărani dintre ţărani, adică două gorile şi două piţipoance, care ronţăiau popcorn şi rîdeau tare. Probabil Lars von Trier mi-a dat curaj, pentru că i-am pus din primul minut la punct şi se vedea că fac eforturi să facă linişte. La scurt timp, pentru că, evident, Lars von Trier nu era pe gustul lor, au început să se întrebe cînd se termină filmul. Eu am profitat prompt de ocazie şi le-am spus că filmul ţine 2 ore şi 15 minuter. Cînd au auzit au răsuflat uşuraţi şi în două minute se căraseră iar eu eram în sfîrşit fericit.

O să fie multe recenzii pentru Melancholia, făcute de oameni care se pricep la asta, aşa că n-o să scriu şi eu una. O să spun doar că Lars von Trier are dreptate cînd spune că e cel mai mare creator de film în viaţă. Pentru că vorbeam de spiritul Iuliei Haşdeu, îndrăznesc să spun că după părerea mea e cel mai mare şi dintre cei morţi.