La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

Tesătura invizibilă

Acum doi ani așteptam cu nerăbdare să plec din țară. Voiam să plec departe, cît mai departe, ca să las în urmă toată realitatea pe care o știam de o viață întreagă și care nu-mi mai plăcea deloc. Și am plecat, departe, foarte departe, la Polul Nord (nu, m-am dus după Moș Crăciun și nici nu e doar o metaforă, chiar la Polul Nord m-am dus, sau pe aproape) și dintr-o dată s-a făcut frig. Nu pentru că era Polul Nord acolo, ci pentru că dintr-o dată m-am simțit dezbrăcat de ceva esențial. Mi-a luat ceva să-mi dau seama că ce pierdusem era țesătura de oameni, vorbe și gînduri materializate în lucruri, care împreună formaseră materialul, chiar dacă nu luxos, dar călduros și fin, în care am crescut înfășat încă de la naștere, o țesătură ce a crescut odată cu mine și nu mi-a rămas niciodată mică. Pentru că a fost atît de bună la a se mula pe toate formele și mofturile mele, nici nu știam că e acolo pînă am plecat și am început să-i simt lipsa. Frigul are și el avantajele lui, te face să-ți flexezi mușchii și să fii mai puternic. Și nu e un avantaj deloc mic. Te învață să-ți croiești singur alte haine (dacă mi se permite o parafrazare nepatriotică a imnului nostru național, în general doar românii care pleacă din țară își croiesc altă soartă, cei de acasă sînt foarte mulțumiți cu cea pe care o au deja) și, în fine, să fii mai creativ și mai, cum zice frumosul cuvînt englezesc, resourceful. Cu alte cuvinte, să-ți atingi și împingi limitele pînă simți că pleznești. Dar orice s-ar alege de tine, un lucru e sigur, pentru prima dată înțelegi importanța supremă a țesăturii invizibile care ți-a fost leagăn și aer și hrană, o hrană făcută din oameni. Nu, nu e vorba de produsul verde, ci de oameni și lucrurile pe care le fac ei, de rețelele în care se cristalizează și te cuprind, îți dau rost, stabilitate, sens.

Acum mă pregătesc din nou să-mi iau zborul, dar nu mai sînt deloc la fel de naiv ca prima dată. Acum știu ce țesătură neprețuită las în urmă, indiferent ce haine luxoase aș ajunge eu să-mi cumpăr pînă la urmă cu bogățiile țărilor străine și reci. Sincer să fiu, n-aș mai pleca nicăieri, dar simt că mai am niște mușchi de flexat, niște zone existențiale de sculptat, în fine, simt că de fapt n-am de ales și că n-am încotro decît încolo. Dar ce bine ar fi dacă n-ar trebui să mă despart de vălul catifelat în care am lenevit, aproape hedonistic, de șapte luni.

În deplasare

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o

E gol

Uneori, golul e bun. Ca atunci cînd te urci într-un vagon de tren și e gol, și ești fericit că poți să îți alegi ce loc vrei. Alteori, în schimb, golul e rău, ca atunci cînd ți-e foame și portofelul e gol. De fapt, de cele mai multe ori golul e rău. Pentru că e foarte ușor să golești plinul, dar nu e mereu ușor să umpli golul. De exemplu golul ăsta pe care îl am eu în suflet acum și pe care îl simte orice muritor din cînd în cînd. Cu  ce să îl umplu?

Poate cu amintiri? Amintirile sînt o resursă inepuizabilă care pot umple golul din prezent. Vidul surd pe care îl simți acum poate fi umplut cu melodiile vioaie ale clipelor colorate din trecut. Poate cu proiecte de viitor și visuri? Ele îl pot umple mai greu, pentru că nu au realitatea amintirilor. Visele nu pot genera energie, pentru că ele însele au nevoie de energie ca să existe.

Așa că apelez la amintiri. Mă uit la fotografia asta și îmi amintesc cum vara trecută eram plin de viață, trăind cea mai frumoasă perioadă din viața mea în Suedia. Fotografia asta e făcută în Insulele Lofoten din Norvegia. Eram atunci animat, retrospectiv, de cele șase luni petrecute în Suedia, de colaborarea cu Grace Davie, o profesoară celebră în sociologia religiei, de oamenii cunoscuți, de raiul pe pămînt care este Scandinavia, de întîlnirea cu Kierkegaard la mormîntul lui din Copenhaga. Prospectiv, eram animat de revenirea acasă, unde știam că nu mă așteaptă nimic prea mare și frumos, dar unde micile nimicuri și prospectul revederii celor apropiați erau  totuși veritabile scîntei existențiale.

Da, frumos moment cel în care am făcut fotografia asta. Frumoasă fotografie. Gol și lipsit de culoare mi-e prezentul și aș vrea să mă mut în ea pentru a umple vidul existențial cu niște aer curat de la  Polul Nord.