Cușca și depresia

Cine n-a fost măcar o zi în viața lui depresiv? Cine nu are măcar un prieten, dacă nu mulți, care să nu fi fost chinuit săptămîni, luni sau ani de un demon al depresiei mai slab sau mai teribil? Realitatea cu privire la depresie este că avem de-a face cu o epidemie la nivel global, dar mai ales în țările așa-zis civilizate (ceea ce e semnificativ, după cum o să încerc să arăt imediat în cîteva cuvinte). Sîntem chinuiți, ceva specific tot finalului de secol XX și început de scol XXI, și de o epidemie de cancer, pe care unii au corelat-o cu introducerea produselor derivate din petrol in viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, petrolul aduce nu doar moartea planatei prin poluare, dar și moartea a milioane de indivizi prin cancer. Este, dacă ne consolează cu ceva, ceva ce ne-am făcut cu mîna noastră. Depresia s-ar părea că nu are nimic de-a face cu mîna omului, dar în realitate nu e decît corespondentul în plan psihologic/cultural al poluării din plan natural. De ce spun asta? Pentru că amîndouă, și poluarea și depresia, sînt rezultatul unui anume mod de viață, și anume modul de viață cread de viziunea despre lume si viata științifica/materialista/empirica/exclusiv imanentista/etc. etc care a apărut pe Pămînt odată cu Iluminismul și ajuns la climax în Occidentul secolului 20. În timp ce poluarea este consecința evidentă a acestui mod de viață, legătura cu depresia nu e la fel de evidentă, dar iti sare imediat in ochi daca te uiti mai atent. Poluarea este consecința fizică (distrugerea vieții pe Pămînt) a unui proces fizic (ardereea combustibililor fosili, exploatarea irațională și distructivă a resurselor naturale și așa mai departe) de raportare la o realitate fizică (mediul înconjurător).
Lucrurile se complică atunci cînd trecem de la mediul înconjurător la om și la ce se întîmplă în capul lui, pentru că nu există nimic mai complicat în întregul univers decît realitatea din capul cuiva, inclusiv al tău și al meu. Dar cîteva lucruri se pot limpezi chiar și acolo. Depresia face ravagii fix în inima acelui mod de viață care este responsabil și cu poluarea. Să fie doar o coincidență? Eu cred că nu. Pentru că depresia este un fel de poluare a sufletului omenirii. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că viața omului și a planetei lor face parte dintr-o realiate mult mai vastă și mai complexă, iar aceeastă credință a luat diverse forme în diverse locuri ale lumii in general sub forma religiilor. Ce au în comun toate religiile este in fond deschiderea lumii noastre către o alta realitate, către infinit, o relație cu infinitul, o relație care nu lasă lumea noastră netransformată, ci, din contră, are consecințe majore pentru tot ce se întîmplă pe fața pămîntului în general și pentru fiecare individ în parte în special. Sînt nevoit să scurtez povestea, și să spun că Occidentul modern așa-numit secularizat, s-a rupt treptat, treptat de această concepție despre realitate și ajuns la concluzia că nu există decît ce se vede și se poate analiza la microscop sau cu telescopul. Bun, dar asta a însemnat că dintr-o dată omul era izolat pe planeta lui ca într-o cușcă, singur într-un univers rece și indiferent, cu nimic care să mai dea sens vieții, în ciuda unor încercări eroice ca Sisiful lui Camus și alții. Și încet, încet, aerul din atmosfera societăților crescute pe solul acestei concepții esclusiv naturaliste despre realitate, a devenit irespirabil, pentru simplul motiv pentru că nu mai exisă un dincolo care să-l reîmprospăteze. Înainte de această mutație în cultura Occidentului, individul, indiferent de soarta lui din această lume, era răscumpărat prin relația salvatoare cu o alta. Exista un orizont infinit de la care putea spera infinit si care raspundea infinitului din sufletului lui, dar de cind zidul imanentist care inconjoara planeta Pamint reflecta ca o oglinda realitatea de la nivelul solului si afirma dogmatic ca nu exista nimic decit pietre si carne si fierberea lor fără rost, occidentalului modern si iluminat dar singur pe lume si in Univers, nu-i rămîne decît o zbatere disperată între plictis, dezorientare, depresie și în cele din urmă nebunie. Ah, n-am spus asta, dar avem și o epidemie de nebunie în ziua de astăzi.
Planet-Earth-from-Space-Wallpapers

P.S.: N-am vrut aici sa analizez depresia ca problema medicala. Nici n-as fi putut. Am vrut doar sa o pun in perspectiva cosmica, asa, ca in imaginea asta.

Hai sa ne plimbam cu bicicleta? Nu, hai să circulăm cu bicicleta!

Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc din Uppsala e bicicleta. Nu doar bicicleta ca obiect, pentru că ăsta e uşor de obţinut. Ci întreaga cultură a bicicletei, cu piste speciale care  te duc oriunde vrei să ajungi, cu condiţia să dai din pedale, bineînţeles.

Ce au înţeles oamenii din ţări „civilizate” e că bicicleta e un mijloc de transport, nu o chestie cu care te plimbi prin parc. E gratis, pentru că nu consumă combustibil ci calorii, pe care oricum le avem în exces, cei mai mulţi dintre noi. E uneori mai rapid decît maşina şi nu necesită loc de parcare. Şi nu în ultimul rînd dacă mai mulţi oameni ar merge cu bicicleta, să zicem 30 la sută dintre cei care merg acum cu maşina, am avea un Bucureşti mai sănătos şi mai frumos.

E adevărat că, după cum zicea cineva, să mergi cu bicicleta în Bucureşti e aproape un sport extrem. Dar dacă s-ar învîrti altfel rotiţele din capetele noastre made in Romania poate s-ar schimba ceva în bine. Aseară am decis să merg pe jos acasă de la birou şi am trecut prin parcul izvor. Mă gîndeam că trebuie neapărat să-mi cumpăr bicicletă. Dintr-o dată îmi dau seama că peste tot în jurul meu sînt biciclete, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat fără să-mi dau seama în alt oraş decît Bucureştiul. Poate într-un univers paralel cu un Bucureşti identic, cu unica diferenţă că în acel Bucureşti sînt două milioane de biciclete şi vreo două mii de maşini. Dar nu se întîmplase nimic de domeniul SF. Era vorba de o acţiune a organizaţiei (probabil ONG) Green Revolution care are un program numit puţin pretenţios „free bike sharing”, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu mi-am luat eu însumi o bicicletă, dar presupun că e necesar un act de identitate şi primeşti gratis o bicicletă.

Iniţiativa e admirabilă şi intenţia organizatorilor e, presupun, nu să ofere distracţie gratis în parc, ci să creeze în capul bucureşteanului de rînd loc pentru bicicletă. Din păcate oamenii ăştia, oricît de bine intenţionaţi, nu pot crea şi benzi pentru biciclişti şi nici respect în capul şoferilor şi al pietonilor. Săracii pietoni, abia dacă au ei pe unde să meargă, căci în Bucureşti toate trotuarele sînt de fapt parcări.

Sînt hotărît să îmi cumpăr bicicletă, chiar dacă sînt într-o groapă financiară din care nu mă văd ieşit prea curînd (o bicicletă de 300 de lei nu e o opţiune, e ca şi cum ai arunca banii la gunoi). Dar din pacate la magazinele de biciclete nu poţi cumpăra aer curat, benzi speciale pentru bicicletă care să te ducă oriunde vrei să ajungi, bun simţ şi respect din partea şoferilor şi toate celelalte lucruri care, pe lîngă obiectul fizic al bicicletei, fac ca bicicleta să fie un lucru extraordinar.

Nu-mi rămîne decît să închid ochii şi să îmi închipui că respir aerul din Uppsala, că merg pe banda mea unde nu exista riscul să dea nimeni peste mine. Ştiu, exerciţiul ăsta de imaginaţie o să fie greu printre înjurăturile şoferilor, care te văd ca pe un gîndac în calea lor.

PS: Sînt şi eu şofer.

Avatar

Da, e adevărat că Avatar se  vede cu casa închisă zilele astea la IMAX în Cotroceni Afi Palace, sau cum îi zice.. Azi am plecat de la serviciul cu gîndul să trec pe la IMAX doar ca să mă conving cu ochii mei de ce auzisem, anume că nu mai e niciun loc liber, nici măcar la spectacolele de la prinz. Ajung la casa de bilete, după ce mă minunez de noua catedrală ridicată în religia consumerismului, care e, recunosc, impresionantă (mă refer la mall-ul ăsta, pentru cine nu și-a dat seama), și întreb dacă sînt locuri la Avatar pe IMAX. Mai era unul singur, unul dintre  cele mai bune locuri din sală. Deși aș fi preferat să văd filmul ăsta cu prietenii, n-am putut rezista tentației, așa că am cumpărat biletul ăla și am văzut filmul. Mai ales că nu mai e niciun loc liber pînă pe 27, așa mi-a spus tipul de la bilete. E prima dată în viața mea cînd cumpăr ultimul bilet rămas la un film.

Despre filmul ăsta nu se poate vorbi, trebuie văzut. Și trebuie văzut neapărat pe IMAX. Uite cum stau lucrurile: cine vrea cu adevărat să facă treabă, o să vadă filmul ăsta pe IMAX. Chiar dacă nu e din București. Eu cred că după cum bucureștenii pleacă din oraș să vadă muntele, marea etc, așa ar trebui să vină restul țării în București ca să vadă Avatar pe IMAX. Merită mai mult decît  o excursie în Grecia, îi spuneam unui văr încercînd să-l conving. Aline, dacă citești rîndurile astea, fă-ți un cadou de Craciun și vino la București să vezi filmul ăsta! Ah, uitasem, de Crăciun nu se poate, nu ma sînt locuri. Dar vino măcar la anu’ , vino cînd vrei tu, numai să vii!  Filmul se poate vedea, în cel mai rău caz, și pe un ecran 3d obișnuit, dar asta ar însemna să nu te respecți. În orice caz, nu e cel mai rău mod de a vedea filmul. Pentru că mai sînt unii, unii pe care nu pot să-i înțeleg oricît m-aș chinui și cărora mă abțin cu greu să le pun o etichetă usturătoare, care iau filmul de pe internet și îl văd ca vai de mama lor. E clar, filmul e filmat din sală, că încă nu a apărut altă versiune pe internet. Dar chiar dacă ar fi o versiune HD, bluray, orice, tot ar fi o mare tîmpenie să vezi filmul ăsta acasă. Sincer, mi-e milă de oamenii care fac asta!

Acum, recunosc și eu că IMAX-ul nu e chiar experiența ecstatică pe care mi-o imaginam eu din auzite. Auzisem multe lucruri despre IMAX și în imaginația mea luaseră dimensiuni hiperbolice. Că tot veni vorba de dimensiuni, ecranul nu e așa de mare pe cît credeam. Dar e mare, mult mai mare decît orice alt ecran de cinema. Iar imaginea…imaginea e delectare pură! Acuma, nu e mereu pură, că se mai întîmplă și lucruri impure pe ecran. Diferența față de un ecran 3d obișnuit, în care ai impresia că lucrurile din film plutesc prin sală, este că experiența IMAX te face pur și simplu parte din ce vezi pe ecran, te introduce acolo, te scufundă în fluxul vizual. Pe scurt, IMAX-ul face ca totul să pară cît se poate de real. Dar, oricît aș povesti eu, degeaba. Experiența asta trebuie trăită, și vă asigur că nu există un film mai bun pentru a vedea ce poate oferi IMAX-ul decît Avatar.

Povestea te prinde atît de bine încît la un moment dat uiți că ești la IMAX, adică nu te mai interesează atît de mult CUM se vede, pentru că ești extrem de preocupat de CE se vede. Sigur, are și el minusurile lui, nimeni nu e perfect, nici măcar Cameron. Cu toate astea, filmul te ține în scaun, cu sufletul la gură, aproape trei ore. Uneori, dacă ești mai sensibil, așa ca mine, ochii ți se umezesc, fără să știi prea bine de ce. Imaginile sînt atît de frumoase, lumea din Avatar este atît de minunată, încît te trezești că oftezi și că ochii aproape îți lăcrimează. Noroc că ai ochelari la ochi și nu te vede nimeni.

Oricum, trebuie să spun că lumea din Avatar nu e foarte originală. Toată filosofia din spatele filmului e un amestec de animism, panteism, reîncarnare sau transmigrație și alte cîteva isme specifice religiilor orientale. Mama Pămînt sau Gaya, spiritul pămîntului, e propusă de Cameron ca o divinitate tocmai bună de venerat. Dacă ne amintim că el, Cameron, e cel care s-a lăudat că a găsit mormîntul lui Christos, ceea ce echivalează cu a da lovitura de grație creștinismului, căci creștinismul stă sau cade în funcție de faptul dacă Christos a fost sau nu un simplu om,  faptul că în filmul ăsta aduce la viață  o divinitate orientală, devine ușor de înțeles. Și cu toate astea, cred că și un creștin poate să-i treacă cu vederea asta, pentru că filmul e mult prea frumos. Te face să te gîndești că toată lumea nostră, bazată pe tehnologie și exploatarea siluitoare a naturii, e de fapt o direcție greșită, că un alt stil de viață e posibil, unul în armonie cu natura și totodată infinit mai plin de satisfacții decît așa numita noastră modernitate bazată pe tehnologie.

În concluzie, Avatar e o experiență complexă și completă, una care te face să mulțumești IMAX-ului că există.