Permis de conducere=permis de port-armă

Oare ce blestem îl urmăreşte pe săracul Huidu? După accidentul de pe pista de schi unde era să moară, uite că acum are pe conştiinţă moartea a trei oameni.

Probabil că aşa gîndesc apropiaţii lui, dar probabil că tot aşa gîndeşte şi Becali, Oana Zăvoranu şi alte ţinte ale cîrcotaşilor, care se gîndesc că în sfîrşit l-au ajuns blestemele.

Lăsînd prostiile la o parte, probabil că există o legătură între accidentul de pe pista de schi şi accidentul de maşină în care Huidu a omorît trei oameni. Prestaţia de la radio suferise semnificativ în urma loviturii încasate de creierul lui, şi probabil că semnificativ au suferit şi abilităţile lui de şofer. Oricum ar fi, eu glumeam cînd ziceam săracul Hudiu. Fără îndoială, zilele astea trăieşte un coşmar ştiind că a omorît trei oameni. Dar trăieşte. Pe cînd cei trei nu mai trăiesc, deci doar despre ei putem spune „săracii…”

Legat de abilităţile de şofer, mi-am amintit zilele astea ceva ce am auzit de la un instructor auto. Că tot a venit vorba: tu  ţi-ai luat permisul de conducere pe bune sau ai dat şpagă? Ştie toată lumea cum mergea treaba la un moment dat. Acum se  pare că nu mai merge chiar aşa, dar fără îndoială că încă mai merge. Oricum, dacă ţi-ai luat permisul cu şpagă, să ştii că există posibilitatea să-l fi luat de fapt pe bune. Cum aşa? Păi după cum ştie toată lumea, nu te duci tu cu banii la poliţistul corupt. Asta e treaba instructorului. Instructorul îţi ia banii şi îţi spune că o să încerce să vadă ce se poate face, că ştie el pe cineva. Doar că uneori instructorul nu se ducea la nimeni. Aştepta să dai examenul „pe bune” şi dacă luai, îţi spunea că examenul a fost aranjat. Dacă nu luai, îţi spunea că n-a putut să-l aranjeze şi că o să aranjeze data viitoare. Aşa se face că mulţi dintre cei care au conştiinţa încărcată crezînd că şi-au luat permisul „pe  naşpa”, l-au luat de fapt pe merit.

Legat de conştiinţă, cînd vine vorba de conducerea unei maşini ar trebui să avem toţi aşa ceva. A obţine permisul de conducere e într-un fel similar cu a obţine un permis de port-armă, căci în mîinile unora o maşină poate să devină un autentic tanc, cum s-a întîmplat în cazul lui Huidu. Condusul unei maşini e o chestiune de importanţă vitală, trebuie făcut cu maximă responsabilitate şi seriozitate, pentru că la orice colţ de stradă te poate aştepta moartea. A ta sau a altcuiva. Dar maşina e o chestie voluptoasă, care te  fură şi te îmbie la excese, de aceea trebuie ţinută în strună. Adică trebuie să te ţii tu pe tine însuţi în strună. Nu-mi sînt străine astfel de ispite, chiar dacă azi-dimineaţă pe facebook scriam că la anumite ore şi în anumite zone bicicleta mea e cea mai rapidă chestie din trafic.

Paradis în destrămare

Ziceam odată că Scandinavia e un fel de rai pe pămînt, și cam așa e. E un rai pămîntesc și imperfect, firește, dar destul de rai. Dar orice rai omenesc e fragil și asta s-a văzut astăzi în Oslo, Norvegia, cînd acolo s-a dezlănțuit iadul. E vorba tot de un iad omenesc, bineînțeles. O bombă a explodat în jurul orei 3 pm în centrul orașului, omorînd șapte oameni și rănind mai mulți. La scurt timp după explozia bombei, pe o insulă unde se aflau tineri într-un fel de tabără, un individ deghizat în polițist și înarmat cu mai multe arme a deschis focul la întîmplare și a ucis zece dintre tinerii care se aflau acolo. Se pare că ar fi vorba de un act de terorism al extremiștilor islamici, dar deocamdată nu se știe sigur.

Într-o conferință de presă pe care tocmai am văzut-o în direct pe BBC, prim ministrul Norvegiei a declarat că societatea deschisă norvegiană nu va putea fi distrusă cu bombe și că „Răspunsul nostru la violență este mai multă democrație.” Nu îmi e limpede ce înseamnă asta, probabil nici primului ministru nu-i e prea limpede ce înseamnă. Cum adică să răspunzi cu mai multă democrație la bombe și împușcături care seceră copii nevinovați care se află în tabără? Dacă e vorba de o invazie a iadului în paradis, atunci paradisul trebuie să-și arate și fața de iad pe care fără îndoială o are.

Pînă acum a fost arestat un singur suspect, care e norvegian, deși toată lumea se aștepta să fie arab. Aș vrea să spun că înțeleg ce vor și musulmanii ăștia extremiști, dar nu înțeleg. Probabil nici ei nu înțeleg prea bine. Cert e că în capul lor asta e calea de a duce raiul pe pămînt. La fel a crezut și Stalin cînd a omorît milioane de oameni. Trebuie să recunoaștem că oricît de diabolici ar fi teroriștii arabi, nu se apropie de iadul sistematic instituit de comunism și apoi de nazism. Asta în caz că cineva se gîndește să dea vina pe religie în general pentru atrocitățile de la Oslo. Secolul XX a fost probabil cel mai puțin religios din istorie (deși asta e discutabil) și în același timp cel mai sîngeros și care a văzut cele mai odioase crime. Raiul norvegian a fost atacat nu de un iad religios, ci de  un iad omenesc, mult prea omenesc, vorba lui Nietzsche.

Pe drumul de la mare se mai şi moare

În cea mai mare parte a timpului, viaţa e o fotografie neclară în care binele se amestecă cu răul, frumosul cu urîtul, fericirea cu suferinţa, speranţa cu disperarea. Uneori, ceea ce conform definiţiilor oficiale ar trebui să facă bine, face rău. Cum e cazul unor medicamente cu efecte negative mai rele decît  bolile pe care încearcă să le vindece sau al poliţistului care aseară a intrat frontal într-o maşină ca a mea. Bine că n-a fost a mea! Adică, un poliţist ar trebui să prevină accidentele, nu să le producă. Ştiu, poliţistul e şi el om ca fiecare dintre noi şi deci nu e scutit de accidente. Mă foloseam de el doar ca o metaforă pentru ideea de început, anume că în lumea noastră toate sînt amestecate şi că nicio graniţă nu e chiar graniţă. În cuvintele lui Marx: tot ce e solid se topeşte în aer !  Din fericire, în ciuda impactului frontal la viteză mare (se pare că a fost vina poliţistului, care a intrat pe contrasens), n-a murit nimeni.

La locul unui accident, eşti pus faţă în faţă nu cu fiare stricate şi cu oameni morţi, ci cu însăşi fragilitatea condiţiei noastre, care te izbeşte în plexul stomacului metafizic. Căci nicăieri nu se vede fragilitatea noastră în forma ei cea mai radicală ca în faţa morţii. Moartea, orice altceva ar mai fi, este şi un memento pentru ce sîntem noi de fapt (oare ce sîntem, de fapt?).

Calul meu de oțel

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)

Un geniu social

Un prieten irlandez pe care l-am cunoscut în Suedia, îmi povestea despre un unchi al lui din Australia (globalizarea asta…). Acum singur și bolnav, respectivul unchi mai păstra totuși ceva din scînteia care îl animase întreaga viață. Pentru scînteia asta, după ce Shane mi-a povestit cum se manifesta, eu n-am găsit alt nume decît geniu social. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc personal pe domnul respectiv și să îl văd în acțiune, dar și povestite isprăvile lui erau impresionante.

N-o să povestesc aici întîmplările care m-au făcut să trag concluzia pe care am tras-o, o să spun doar că omul acesta avea (și probabil încă mai are, dacă nu a murit între timp) o capacitate fantastică de a relaționa cu oricine și oricînd. Relațiile dintre indivizii moderni sînt în esență dominate de rolurile pe care le joacă. Vînzător, student, muncitor, polițist etc etc, acestea sunt categoriile în virtutea cărora ne lovim unii de alții. Persoana dispare în spatele rolului și de aici anonimitatea ce caracterizează viața noastră modernă. Probabil că nu ar putea să fie altfel, dată fiind complexitatea ei, dar unchiul prietenului meu Shane, al cărui nume l-am uitat, e un exemplu viu și extraordinar că se poate și altfel. Capacitatea lui fantastică de a relaționa poate fi pe scurt descrisă ca abilitatea lui de a face abstracție de rolurile sociale, de a le ignora. Astfel, el adopta față de vînzătoarea de la brutărie o atitudine potrivită doar pentru un bun prieten. Formulele de salut, glumele făcute, familiaritatea cu totul nepotrivită care îi caracteriza atitudinea generală față de toți cei pe care îi întîlnea, ignorau în întregime prescripțiile vieții sociale.

Sigur, Shane îmi povestea că unchiul lui a avut și probleme din cauza asta, dar în general, după descumpănirea și uimirea inițială, modul lui de a fi se dovedea un fenomenal lubrifiant social. Tratînd pe toată lumea ca pe cei mai buni prieteni, necunoscuții deveneau instant cei mai buni prieteni. Omul acesta este un geniu, dacă mai trăiește, pentru capacitatea lui absolut fabuloasă de a se ridica deasupra convențiilor vieții sociale sub tirania cărora noi muritorii de rînd ne împletim destinele.