Combinaţie în Cişmigiu

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Un om negru în negru

N-am mai fost la IMAX de la Avatar. Pînă în seara asta, cînd am fost la Man in Black 3. Auzisem că filmul ăsta merită văzut doar pe IMAX, și așa este. Cu excepția experienței vizuale imersive (pentru o experiență cît mai imersivă eu recomand un loc undeva în rîndurile 6-9), din filmul ăsta nu afli mare lucru, în afară de faptul că fotomodelele sînt o specie de extratereștri, nu oameni.

Unii bărbați au avut întotdeauna presimțirea că femeile ar fi o specie străină sau că nu ar fi de pe Pămînt, de exemplu cei care spun că femeile sînt de pe Venus sau poeții atunci cînd le descriu ca pe ființe nepămîntene, cerești etc. etc., dar uite, din MIB3 am aflat că chestia asta e valabilă doar pentru fotomodele. Și mai e o glumă care mie mi s-a părut bună. Will Smith fură o mașină, după ce sare înapoi în timp în 1969. E oprit de poliție pentru simplul motiv că e un negru care conduce o mașină prea scumpă pentru un negru. După ce le aplica celebrul bliț cu funcție de resetare a minții, le spune așa: Și data viitoare  cînd vedeți un negru într-o mașină scumpă să nu mai presupuneți că e furată doar pentru că e condusă de un negru. Deși e adevărat că eu p-asta am cam furat-o…

Acestea fiind spuse, n-o să mai spun decît că aștept cu sufletul la gură Batman: Dark Knight Rises, pe care o să-l văd prima dată la IMAX și apoi în săli obișnuite, de cîte ori o să simt nevoia. Asta pentru că pe lîngă experiența vizuală fabuloasă, cum sînt sigur că o să fie, Batman o să fie o experiență pentru suflet și pentru intelect, iar acest fel de experiențe trebuie repetate. Pentru că experiența vizuală e mereu la fel, din moment ce te uiți la același film, dar cea intelectuală și afectivă diferă, pentru că deși filmul e același, tu nu mai ești același de la o vizionare la alta.

Oscar Wilde zicea undeva că viciul suprem e superficialitatea. Dacă ținem cont că asta vine de la un tip care gustase din plin dintr-o mulțime de vicii, trebuie să fie o chestie serioasă. Rămînînd în sfera IMAX: tot ce e vizual, ca vizualul trece și e ieftin ca orice viciu; dar ce e mai mult decît vizual, cum o să fie Batman: Dark Knight Rises, adică ce se ridică la înălțimea sufletului și a minții, merită așteptat cu sufletul la gură.

Unii chiar nu ştiu să mintă

Unul dintre lucrurile pe care le presupune serviciul meu e să ascult oameni care au comis infracţiuni şi care îmi povestesc de ce au făcut ce au făcut. Oamenii diferă foarte mult în atitudinea pe care o au cu privire la lucrurile urîte pe care le-au făcut şi la motivele pentru care au făcut ce au făcut. Dar există şi constante, nişte teme veşnic recurente, adevărate laitmotive ale autojustificării.

Un exemplu de astfel de laitmotiv îl întîlnesc mereu cînd e vorba de infracţiuni cu violenţă (încăierări cu săbii şi bîte şi cărămizi) între indivizi, familii sau clanuri. Cineva tocmai povestea că au venit nenorociţii din clanul nu-ştiu-cui peste el în curte, cu săbii, cuţite şi răngi. I-au agresat concubina lovind-o în cap cu ranga, moment în care el s-a dus „să discute”, fără intenţia de a lovi, iar celălat s-a împiedicat şi a căzut cu capul de o bordură. De la caz la caz, celălalt poate să cadă cu capul fie în bordură, fie în cuţit, fie în sabie, etc., etc.. Deci ce ziceau cei de la Vacanţa Mare, acum 15 ani cînd aveau un pic de haz, că „s-a lovit cu capul de o rangă care venea spre el”, nu e doar o poantă răsuflată, ci o poveste pe care am auzit-o de nenumărate ori de la oameni care nu neapărat că mă luau de prost, dar erau ei înşişi atît de proşti încît nu realizau cît de comic sună povestea lor.

Dar culmea acestui soi de poveşti am auzit-o de la o doamnă de vreo 40 de ani şi alcoolică, care trăia cu concubinul ei, cam de aceeaşi vîrstă şi tot alcoolic, într-o încăpere din scara blocului pe care o aveau în grijă. La o beţie, concubinul ei a tăiat-o un pic iar ea a chemat poliţia. Poliţia a venit şi i-a luat concubinul. Cînd am vizitat-o pentru referatul de evaluare pe care trebuia să-l scriu pentru concubinul ei care era judecat pentru tentativă de omor, doamna respectivă regreta atît de mult că şi-a trimis concubinul la puşcărie încît acum ar fi spus orice ca să-l aducă înapoi. Aşa că mi-a spus cam aşa: „Nu m-a tăiat el, domnu’ Cătălin. M-am împins eu singură în cuţit.”

Dacă ai fumat canabis, ferește-te de 112

Să te duci seara cu șeful înspre  casă nu  e cea mai înfricoșătoare perspectivă dintre toate, mai ales cînd au un șef cool ca al meu. Chiar dacă ești obosit după o zi de muncă 2 în 1, adică munca propriu-zisă pînă la 4, urmată de scris la teză, adică și mai muncă, după ce a plecat toată lumea acasă și s-a făcut liniște, pînă la 9. Chiar dacă prietena ți s-a dus singură la o petrecere sau eveniment monden sau cum vreți să-i ziceți, o chestie unde lumea se îmbracă foarte frumos și unde fiecare individ funcționează ca o oglindă pentru celălat. Chiar dacă ai băut cam multă cafea pe la 6 și ți-e teamă că n-o să poți adormi. De fapt, departe de a fi o perspectivă înfricoșătoare, drumul cu șeful înspre casă a fost unul dintre momentele de vîrf ale zilei, poate singurul (șefu’ nu-mi citește blogul, deci nu fac pupincurisme aici, în caz că cineva se pregătea să-și schimbe părerea excelentă pe care o are despre mine).

Asta pentru că șefu’ care e ascultător fidel de Realitatea Fm, m-a pus la curent cu momentele de vîrf ale zilei, și se pare că ziua asta chiar a avut niște momente de vîrf, spre deosebire de mine. În primul rînd, azi a fost prins avocatul din Brașov care aranjat să-i fie omorîtă nevasta de un delincvent profesionist. Delincventul fusese prins acum vreo trei luni cînd a avut loc crima, dar avocatul abia azi. De ce? Șeul meu  dădea vina pe faptul că e român și că noi nu ne pricepem la nimic, nici măcar la omorît. Avocatul, oricît de incredibil ar părea, păstrase niște bilete scrise de mîna lui în care dădea instrucțiuni celui care urma să-i omoare nevasta. Cît de prost să fie cineva să facă așa ceva? Îmi vine să-mi explic asta prin vreun soi de perversă deformare profesională,  dat fiind că era avocat mă gîndesc că n-a putut să se despartă de biletele alea deoarece reprezentau probe în Instanță, n-avea importanță că împotriva lui.

Șeful și-a continuat topul zilei cu accidentul din Primăverii, unde, pe la ora 4 dimineața, un șofer beat a intrat într-o mașină de poliție care era acolo  cu radarul. Se pare că au ajuns toți la spital.

Dar momentul cu adevărat de vîrf al zilei e dat de un apel la 112 al unui tînăr din Timișoara, care  a sunat  acolo pînă a fost luat în serios și în cele din urmă pe sus, spunînd că el e fiul lui Dumnezeu și cultivă canabis, și că vrea să fie luat. Pînă la urmă polițiștii l-au crezut și chiar au găsit la el acasă mult verde și pe el foarte high. Atît de high încît: 1: Se credea fiul lui Dumnezeu, 2: S-a autodenunțat și acum probabil o s-ajungă la pușcărie sau la Probațiune unde o să se ocupe colegii mei de la Timișoara de el.

După drumul înspre casă cu  șefu’, am ajuns la concluzia că uite cîte pierde unu care n-ascultă niciodată Realitatea Fm în mașină și stă ca prostu’ doar cu muzica bună de pe Guerrilla.