Un copac cu rădăcini româneşti

Am simţit dintotdeauna şi eu, la fel ca mulţi alţi români, că ceva e în neregulă cu România. Eram prea ignorant în ale istoriei ca să înţeleg unde e, de fapt, buba. Îmi imaginam că foarte mult rău a fost făcut de comunism, dar bănuiam că buba exista cu foarte mult timp înainte de venirea comunismului. Cînd am deschis cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel, m-am întrebat cum de vorbeşte toată lumea despre o carte care nu are decît 124 de pagini, scrise cu litere destul de mari şi cu margini foarte, foarte largi. Cartea lui Boia e dovada că foarte multe se pot spune în cuvinte foarte puţine. Boia reuşeşte să spună foarte multe şi să pătrunde foarte adînc pentru că îşi asumă anumite libertăţi, specifice eseului, ca acela de a nu argumenta cu referinţe şi fapte fiecare idee expusă,  greutatea cuvintelor stînd în acest caz în propria lor limpezime, un soi aparte de limpezime  ce poate emana doar dintr-un spirit matur şi care ştie multe.

Unul dintre lucrurile care mi se părea şi mie, înainte de a citi cartea lui Boia, că explică în mare măsură situaţia din România, era absenţa dramatică a preocupării pentru binele comun, adică prevalenţa intereselor indiviudale asupra celor comune. M-am bucurat foarte mult să văd că Boia identifică o bubă similară cu cea la care mă gîndeam şi eu, desigur el mergînd mai departe şi punînd efectiv punctul pe i:

Slăbiciunea statului a fost – şi în bună măsură a rămas pînă astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus  autoritar sau arbitrar (asemenea state sînt adesea foarte slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să cuprindă corpul social într-o reţea completă şi  eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv de-asupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală”: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat. (pag. 14)

Fiecare pagină din cartea lui Boia e îmbibată cu delicioase perle istorice, politice, sociologice, psihologice şi de multe alte feluri, iar lectura ei e unul dintre cele mai revelatoare exerciţii de înţelegere a României pe care le poate face cineva astăzi. E ironic că citesc această carte tocmai acum, cu cîteva zile înainte de părăsi România. La ce-mi foloseşte înţelegerea unei ţări în care de mult nu mai vreau să trăiesc şi în care, în sfîrşit,  chiar n-o să mai trăiesc, cel puţin pentru cîţiva ani? Păi, îmi place sau nu-mi place, sînt român şi aşa o să rămîn pînă la sfîrşit, indiferent unde o să trăiesc şi ce alte cetăţenii aş ajunge să am. Înţelegerea României are pentru mine, deci, necesitatea şi funcţia pe care în cazul unui copac o are păstrarea legăturii între rădăcini şi restul copacului.

P.S.: Poate am exagerat cu metafora de la final. Uneori mă trezesc că spun lucruri doar pentru a mă sparge în figuri (de stil). Înţelegerea României nu are pentru mine funcţia vitală pe care o are pentru copac păstrarea legăturii cu rădăcinile. Cel puţin nu pentru supravieţuirea mea ca organism biologic. Şi nici ca fiinţă spirituală. Şi totuşi, am sentimentul că înţelegerea României e pentru mine mai mult decît un simplu exerciţiu intelectual opţional, că, din contră, am de-a face cu un anumit imperativ.

După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Uşa blocului

Amabilitatea românilor îşi atinge punctul culminant în preajma uşii de la intrarea în scara blocului. Românii, ştie toată lumea, nu sînt extrem de civilizaţi sau de senini în relaţiile cu ceilalţi. Sîntem toţi plouaţi şi poluaţi de norul toxic format din particulele elementare ale unor  realităţi culturale, politice şi unei socialităţi prost închegate, şi de alţi nori clasici cum ar fi sărăcia, frustrările, visele îngropate sistematic şi aşa mai departe.

Dar în preajma uşii despre care ziceam se întîmplă ceva miraculos. E ca şi cum uşa de la intrarea în bloc este un adevărat portal către o altă realitate socială, prin care oamenii sînt transformaţi ad hoc în reprezentări fidele ale unei umanităţi ideale. În preajma uşii, oamenii îşi dau prioritate, se poftesc unii pe alţii să intre, îşi ţin uşile şi aproape că îşi zîmbesc (zîmbetul, să ne amintim, e interzis în relaţiile dintre români, după cum în relaţiile dintre danezi e obligatoriu).

Desigur, lucrul ăsta e valabil doar pentru cei care intră în blocul lor, pentru că atunci cînd intri într-un bloc care nu e al tău, toată amabilitatea se transformă într-o suspiciune duşmănoasă, reminiscentă şi purtătoare a tuturor fricilor pe care individul le-a avut în întreaga istorie a speciei faţă de străin, faţă de cel care e din altă parte şi care din acest motiv e perceput ca o ameninţare.

 

Despre români şi oi

Lucrez într-o instituţie publică (Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti). De fapt, lucrez la Serviciul de Probaţiune de pe lîngă Tribunalul Bucureşti, dar pentru  care nu s-a găsit spaţiu chiar pe lîngă Tribunal, aşa că acum este localizat în Judecătoria Sectorului 3.

Probaţiunea e o activitate frumoasă, atunci cînd nu e înecată în birocraţie şi în „efectul Lucifer” (asta e doar pentru cunăscători), dar are un statut ambiguu, încă slab definit. În consecinţă, şi consilierii de probaţiune, adică eu şi colegii mei, avem un statut ambiguu şi slab definit.

Consilierul are înainte de toate o dublă misiune: pe de o parte supraveghează iar pe de alta asigură suport. Ambele misiuni sînt complexe, doar că supravegherea e întotdeauna mai uşoară decît suportul, şi mai în ton cu efectul Lucifer. Oricum, un consilier de probaţiune bun trebuie să fluctueze permanent între aceste două aspecte contradictorii ale misiunii lui:  pe de o parte sprijinirea umanităţii persoanelor  care au comis infracţiuni, iar pe de alta sancţionarea derapajelor acestora în raport cu regulile impuse.

Dar despre ambivalenţa asta şi despre cum una dintre cele două dimensiuni tinde să o eclipseze pe cealaltă, poate o să scriu altă dată mai mult. Acum vreau să scriu despre un altfel de derivă.

Recent, exact în toiul verii dantiene bucurestene, cineva din Judecătorie a luat decizia să închidă o uşă. Uşa asta făcea ca birourile nostre să dea direct în curtea interioară. Ceea ce însemna un acces mai rapid la maşină (în cazul meu la bicicletă), mai însemna că puteai să dai fuga afară dacă voiai să răspunzi la un telefon personal. Uşa asta mai făcea şi să circule aerul prin holurile îmbîcsite ale clădirii vechi, cu aer kafkian, a Judecătoriei. Circulaţia aerului într-o clădire fără aer condiţionat e o chestie vitală pe vreme de caniculă-o să iau asta drept o axiomă pe care n-o s-o pună nimeni în discuţie.

Bun, deci la un moment dat cineva poruncit să se închidă uşa, pentru că i s-a năzărit dintr-o dată că uşa asta deschisă prezintă pericol pentru securitatea judecătoriei. Recunosc că nu sînt la curent cu toate regulile de securitate ale unei instituţii publice, dar cînd o astfle de decizie se ia din senin, după şase ani, nu poţi să nu fii lovit în plexul surprinderii de arbitrarul ei.

Mai recunosc şi că uşa asta închisă nu e o tragedie, mai ales pentru mine care sînt norocos şi stau în singurul birou cu aer condiţionat din serviciu. Dar chiar dacă nu e vorba de o tragedie, am simţit închiderea acestei uşi ca pe o atingere directă a confortului personal şi chiar a demnităţii mele. Am reacţionat şi sfătuindu-mă cu cîţiva colegi care mi-au împărtăşit indignarea am redactat o hîrtie oficială către preşedintele Judecătoriei.

Pentru mine, problema era simplă: sînt un angajat al Tribunalului care îşi desfăşoară activitatea în această clădire şi care, în consecinţă, are drepturi egale cu tot restul angajaţilor. Un angajat, într-o ţară civilizată şi democratică (deşi ce se întîmplă zilele astea demonstrează că România nu e niciuna nici alta şi n-a fost niciodată aşa ceva-dar totuşi nu pot să nu mă prefac că trăiesc într-o ţară civilizată), are dreptul să îşi exprime eventualele nemulţumiri legate de condiţiile de la locul de muncă.

Aşa că exact asta am făcut în hîrtia respectivă: am spus care este problema, cum ne deranjează, ce aşteptări avem şi că sîntem dispuşi să discutăm argumentele pro şi contra închiderii uşii împricinate. Am împrăştiat hîrtia prin serviciu şi apoi… a început furtuna. Reacţia a fost următoarea: cine eşti tu, mă, să spui că eşti dispus să discuţi argumentele pro şi contra închiderii uşii? (nota bene, răspunsul ăsta a venit de la colegii mei, nu de la preşedintele Instanţei). Păcatul suprem al hîrtiei era tonul ei prea îndrăzneţ. Tonul nu era îndrăzneţ, era astertiv (consilierii de probaţiune ar trebui să ştie ce e asertivitatea mai bine decît restul muritorilor de rînd şi s-o şi folosească din cînd în cînd- formula DESC e minunată formulă de viaţă), şi nu făceam altceva decît să mă comport în virtutea unui statut pe care credeam că îl am. Doar că nu îl am, îmi spun colegii mei. Eu sînt nimeni în judecătoria asta şi în consecinţă nu am dreptul să mă comport ca şi cum aş avea dreptul să negociez anumite chestiuni, cum ar fi închiderea unei uşi.

În fond, este vorba de veşnica problemă a românului, adică de spiritul lui mioritic, de veşnica resemnare în faţa sorţii (sau a unei reguli birocratice stupide), de monstruoasa lipsă de vocalitate. Sigur, zilele astea observăm un spectacol politic în care se încearcă asasinarea funcţională a preşedintelui, ceea ce ar putea să ne coste statutul de ţară membră a Uniunii Europene. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nu este vorba de trezirea spiritului civic al românilor, de renaşterea valorii de sine sau naşterea vocalităţii, ci de o manveră politică josnică şi strigătoare la cer. Uite că am ajuns să scriu şi despre politică-nu credeam că o să apuc ziua!

Ca să termin: azi m-am lăsat purtat de valul conştiinţei demintăţii personale şi profesionale, al dreptului la liberă exprimare şi alte valuri asemănătoare, şi mi-am luat-o grav în freză. La fel cum mi-am luat-o şi cînd m-am îndrăgostit. Am impresia că orice val care îţi dă impresia că te poartă spre cine ştie ce culmi ale umanităţii şi împlinirii personale sfîrşeşte inevitabil prin a da cu tine de stîncile mizerabile ale concretului.

Meta-post

Din cînd în cînd mă întreb de ce scriu pe blogul ăsta. Şi mereu îmi dau acelaşi răspuns. Nu scriu pentru alţii, pentru că nimeni nu are nevoie, de fapt, de ce scriu eu. Nu  sînt agenţie de ştiri, nu sînt nici analist politic, nici om de cultură, nici poet, nici prozator, deci practic nu produc nimic nou. Tot ce produc e un fel de auto-literatură, adică o literatură centrată în jurul sinelui meu, generată de el şi orientată de întrebările şi răspunsurile lui, adică ale mele.

Pe scurt, scriu pentru mine. Desigur, cei care mă citesc joacă un rol esenţial în povestea asta. N-aş putea să scriu pentru mine fără ei. Chiar dacă una dintre funcţiile principale ale  blogului este pentru mine este aceea de jurnal, e vorba de un jurnal public, pentru care publicul e ca aerul pe care îl respiră şi fără care s-ar sufoca şi ar muri, cum mor multe jurnale începute cu pasiune şi părăsite prin vreun sertar.

P.S. :  Poate e  bună  o clarificare, pentru ca prefixul meta poate fi folosit in cel putin doua feluri. Odata ca in meta-fizica, si inseamna ceea ce depaseste sau transcende realitatea fizica. A doua oara ca in meta-limbaj, unde inseamna „a vorbi despre limbaj” sau „limbaj despre limbaj” şi e potrivit pentru desemnarea unui auto-referent in general.  E limpede în ce sens l-am folosit eu in titlu.