Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

De pe altă planetă

M-am mutat pe altă planetă, era să zic. În multe feluri, chiar e altă planetă. În altele, e doar partea cealaltă a aceleiași planete. Nu am poftă de scris. Acasă, orice nimic îmi făcea poftă de scris. De fapt aveam poftă de scris și fără orice nimic. Dar aici sînt bulversat de atîția dinozauri, încît mi-a pierit pofta de scris. Dar promit să revin cît mai repede la apetitul pentru care sînt celebru (sic) printre cei cîțiva cititori ai mei. Doar să mă așez un pic.

Probabil cel mai bun loc de alergat din oraş

Am început de curînd să alerg într-un loc special amenajat aflat lîngă stadionul Lia Manoliu. Aş fi vrut să zic parc, dar nu sînt aşa de mulţi pomi în jur. Ăsta este şi singurul dezavantaj al locului, zic eu, anume că nu e atît de mult aer curat cît ar trebui să fie într-un loc unde oamenii transpiră şi înghit aerul cu o poftă de zece ori mai mare decît în alte locuri. În rest, ai acolo o pistă specială unde aleargă foarte multă lume,  ceea ce e minunat. Adică, acolo vin doar oameni care aleargă,  de unde şi sentimentul că aparţii unei caste de (i)luminaţi care acordă atenţia cuvenită corpului lor şi care au găsit o modalitate sănătoasă to get high. 

De fapt greşesc, nu chiar toată lumea care vine acolo vine pentru alergat. Unii vin să îşi plimbe cîinele. În special domnişoare plinuţe care cred că pot să împuşte doi iepuri dintr-o dată: să facă plimbarea de seară a cîinelui şi să slăbească în acelaşi timp. N-aş avea nimic împotrivă, dacă aş avea garanţia că cei mai buni prieteni ai lor n-o să facă caca în faţa mea (ceea ce face de obicei un căţel în timpul plimbării, de altfel, motiv pentru care n-aş putea să-i port lui pică), sau dacă n-ar exista posibilitatea să mă împiedic în firele leselor lor. De fapt, chiar şi aşa, nu pot să spun că am ceva împotriva domnişoarelor care aleargă tîrîndu-şi maşinile de iubit după ele (asta zicea cineva că sînt cîinii: maşini de iubit). E un fel de divertisment, la urma urmelor.

De ce sînt adventist

Budiştii sînt budişti pentru că s-au născut budişti, hinduşii pentru că s-au născut hinduşi, creştinii pentru că s-au născut creştini. Există şi cazuri de convertire, cînd cineva îşi schimbă religia, adică trece de la Creştinism la Islam sau la Hinduism, dar cazurile astea sînt mai degrabă excepţionale. Mai frecvente sînt cazurile în care cineva trece de la o formă la alta a aceleiaşi religii, de exemplu de la catolicism la ortodoxie sau de la ortodoxie la o formă de protestantism.

Protestantismul, deoarece sufletul lui este individul şi principiul „sola scriptura”, adică libertatea de interpretare a Bibliei fără apelul la vreo altă autoritate omenească decît propriul cap (e adevărat că pînă la urma s-a renunţat şi la această ultimă formă de autoritate), a început un proces de auto-fragmentare incredibil de prolific, care continuă şi pînă în ziua de azi, deşi vîrful lui a fost în aşa numitele Mari Redeşteptări (Great Awakenings) din America secolelor 18 şi 19.

Atunci au apărut pe scena religioasă şi adventiştii, Biserica Adventistă fiind deci o biserică neo-protestantă (adică un fel de protest la protest) care are o trăsătură distinctivă foarte interesantă, anume aceea de a fi o sinteză de creştinism şi iudaism.

Bun, acum revenind la mine, eu sînt adventist pentru că m-am născut într-o familie adventistă undeva în sudul (sărac şi ortodox) al României. Sigur, unii o să fie de părere că trebuie să închei discuţia aici, că am spus tot atunci cînd am spus că m-am născut într-o familie adventistă. Într-un fel au dreptate, dar sînt şi multe alte feluri în care n-au dreptate. A spune că eu sînt în continuare adventist doar pentru că m-am născut într-o familie adventistă, înseamnă a-mi nega apriori capacitatea de auto-evaluare critică, capacitatea de a mă distanţa de mine însumi, cum ar veni, şi a înţelege cît de cît ce e cu lumea asta şi ce e cu mine aruncat prin ea.

Sigur, modul adventist de a vedea lumea a jucat un rol esenţial în dezvoltarea mea intelectuală timpurie, dar asta nu înseamnă că mi-a fost astfel anulată capacitatea de a mă răzgîndi. Îmi amintesc că în jurul vîrstei de 16 ani am început să mă îndoiesc nu doar de adventismul meu şi al părinţilor mei, dar chiar de existenţa lui Dumnezeu. Contactul cu lumea, în special prin cărţile pe care le citeam, a însemnat pentru mine un salt de pe planeta adventistă (mai general planeta creştină), atît de violent încît la un moment dat abia dacă mai simţeam gravitaţia acestei planete. Totuşi, nu m-am desprins de tot, şi în virtutea gravitaţiei am revenit la această planetă, deşi evident că nu în acelaşi punct de unde avusese loc saltul.

Asta înseamnă că astăzi nu mai sînt un adventist foarte ortodox, că nu aş fi, adică, considerat tocmai un adventist model de către liderii bisericii sau chiar de către fraţii mei; dar pentru mine tot ce contează este că eu ştiu mai bine (rămînînd astfel fidel principiului libertăţii individuale, al recursului la autoritatea supremă a propriului cap care este, în fond, esenţa protestantismului).

Nu vreau să discut toate punctele în care adventismul meu de azi diferă de adventismul copilăriei mele, pentru că ar fi prea multe. O să prezint doar cîteva dintre cele care mie mi se par esenţiale pentru esenţa adventismului însuşi.

Spuneam că adventismul e o sinteză de Creştinism şi iudaism. Şi aşa este. Adventiştii sînt frecvent ironizaţi pentru modul copilăresc în care se agaţă de anumite chestii pe care Creştinismul le-a lăsat de mult în urmă ca fiind simple chestiuni evreieşti. De fapt, tot ce are adventismul interesant şi original, adică ceea ce îi dă caractertul idiosincratic în peisajul unei creştinătăţi altfel destul de omogene, este de origine iudaică.

Am impresia că alunec pe panta teologiei comparate, o pantă pe care nu m-aş pricepe nici măcar să mă rostogolesc la vale. Hai să încerc să schimb registrul.

Adventiştii, la fel ca evreii, nu  mănîncă carne de porc (şi multe alte feluri de carne pe care nu le mîncau evreii). Adventiştii s-ar grăbi să precizeze că ăsta nu e deloc un element important pentru identitatea lor, că porcul nu e o chestiune teologică serioasă. Şi cu toate astea, aproape de nicio altă chestiune teologică nu se loveşte adventistul în viaţa lui de zi cu zi ca de porcul omniprezent. Adventiştii s-ar putea să se abţină de la porc din motive greşite (teologice), dar indiferent din ce motive se abţin, faptul că se abţin  e un lucru formidabil. Carnea de porc are o reputaţie proastă şi este prima la care renunţă oricine este cît de cît preocupat de propria sănătate. Consider a fi fost unul dintre cele mai bune lucruri ale istoriei corpului meu acela de a nu fi fost alimentat cu porc. Întrevăd aici la lucru o logică ciudată, care traversează lucrurile de la cele mai originare şi sacre pînă la cele mai recente şi seculare şi le uneşte, ca un fir roşu, într-un discurs bine articulat, legitim, adevărat, în cadrul căruia  însăşi distincţia sacru-profan pare a fi abolită- doar că gîndul îmi sare la dialectica hegeliană: poate sacrul şi profanul fuzionează astăzi într-o altă categorie, necunoscută pînă acum; cine ştie?!.

Este apoi chestiunea zilei de odihnă. Adventiştii se numesc de fapt Adventişti de Ziua a Şaptea, pentru a sublinia că ei au altă zi de odihnă decît restul creştinilor. Şi aşa este, pentru că în timp ce toată lumea sfinţeşte (?) duminica, adventiştii sfinţesc sîmbăta, care este, ştie toată lumea, ziua sfîntă a evreilor. Nu vreau cîtuşi de puţin să intru în nesfîrşita ceartă teologică cu privire la care zi e de fapt corectă (adventiştii ştiu foarte bine care e, la fel şi restul creştinilor, să fie fiecare sănătos pe limba lui). Vreau doar să spun că în timp ce pentru întregul Creştinism ziua de odihnă şi-a pierdut aproape definitiv dimensiunea ei sacră, absolută, indiscutabilă, transcedentă, adventiştii se raportează la sîmbăta lor ca şi cum ar fi efectiv din altă lume. Vineri seara cînd apune soarele, adventistul intră într-un alt spaţiu temporal, în care aproape toate chestiunile lumeşti îşi pierd relevanţa pînă sîmbătă seara cînd apune din nou şi adventistul aleargă imediat şi cu o poftă teribilă, ca şi cum ar fi un nou născut în corp de adult,  după toate lucrurile pe care şi le refuzase în Sabat. Văzut astfel, Sabatul nu mai apare ca mijloc de represiune a poftei de viaţă, ci ca mijloc privilegiat de stimulare a ei.

Chestia asta e cît se poate de intersantă, atît de intersantă încît un prieten ateu (şi care probabil o să facă comentarii acide chiar la acest post) spunea că „cine a inventat Sabatul ăsta al vostru a fost un geniu”. Afirmaţia lui nu avea nimic de ordinul reverenţei religioase în ea, ci izbucnise exclusiv din frustrarea pe care o resimte tot omul modern, inclusiv ateul, de a nu mai găsi nicăieri o oază sacră,  ci doar o mişcare perpetuă şi obositoare. Sabatul oferă adventistului un pretext absolut pentru nemişcare. Eficacitatea Sabatului ca zi de odihnă şi oază radicală de libertate în raport cu fluxul lucrurilor rezidă exclusiv în sacralitatea lui, pentru că doar sacrul, în măsura în care mai există, are puterea să se constituie ca insulă în oceanul dezvrăjit al vieţii moderne. Duminica e o zi de distracţie, nu de odihnă, pentru că în ea exigenţele productivităţii sînt înlocuite cu exigenţele distracţiei, dar rămîn în orice caz ca exigenţe.

John Polkinghorne, un mare fizician, a fost întrebat cîndva cum vede el supravieţuirea sufletului. El a răspuns, surprinzător pentru un creştin, că el nu crede că sufleul supravieţuieşte corpului. Că el crede într-un act (re)creativ divin prin care individul este readus la existenţă la înviere în integralitatea lui materială  (într-un alt tip de materie), dar că nimic din el nu supravieţuieşte după moarte, ca vreun abur sălăşluind prin cine ştie ce atmosferă supranaturală. În fapt, aceasta este concepţia modernă despre om, anume aceea de unitate psiho-somatică, în care sufletul este inspeparabil de trup, în care dimensiunea spirituală şi cea corporală sînt inextricabil legate, influenţîndu-se reciproc, exprimîndu-se una în alta. În consecinţă, conform înţelegerii moderne pe care o avem despre om, concepţia creştină dualistă, în care sufletul este văzut ca un prizonier în corp, care abia aşteaptă să zburde vesel şi descărnat prin sferele astrale, apare ca nimic mai mult decît puerilă nostalgie după un platonism care de mult nu mai e la modă. În orice caz, concepţia adventistă despre natura omului şi suflet, ciudată şi probabil unică în creştinism, se potriveşte perfect cu concepţia lui Polkinghorne despre om. Şi de altfel cu tot ceea ce ne spune bunul simţ şi întreaga existenţialitate. În plus, exclude toate poveştile cu fantome, cu monstruosul iad veşnic şi alte abominaţii morale şi raţionale.

Ca să termin: sînt adventist nu în ciuda ci tocmai datorită caracterului de sinteză originală între iudaism şi creştinism care este adventismul.

Cel mai mare risc dintre toate

Cel mai mare risc pe care şi-l poate asuma un om e acela de a face un copil. Pentru că instinctul de reproducere e atît de puternic,  riscul ăsta este doar rareori conştientizat. Toţi vrem copii, toţi facem copii, este, în fine, cel mai natural lucru din lume să avem copii. Doar că unii dintre noi îşi pierd copiii. Acestora le este dat să trăiască cea mai monstruoasă durere imaginabilă. Fără fund, fără speranţă, fără consolare. Durerea asta ar fi fost evitată dacă nu ar fi făcut copii. Acum cred că e mai limpede de ce cred eu că acesta e cel mai mare risc dintre toate.

Scriam odată că absolut tot ce se întîmplă sub soare e o metaforă care ne trimite la o realitate supra-omenească. Eu am înţeles lucrul ăsta şi îl cred din tot sufletul. Desigur, nu foarte mulţi vor vedea lucrurile la fel ca mine în privinţa asta. Cu toate astea, pentru cei care le văd, discuţia despre riscul suprem reprezentat de decizia de a a vea un copil reprezintă o ocazie extraordinară de a înţelege riscul inimaginabil la care s-a expus Dumnezeu atunci cînd a ales să facă copii, adică pe noi. Pentru că, s-o mai spun odată,  toată fabrica omenescului nu e altceva decît un complex de metafore menite a ne îndrepta înţelegerea către realităţile supra-omeneşti.

Mai sînt şi alte riscuri. De exemplu cînd iubeşti. Cu cît iubeşti mai mult, cu atît de te expui la riscul de a suferi mai mult. A te abandona fără rezerve cuiva, în dragoste, e totodată  acceptare cu dragă inimă a posibilităţii de a fi tranşant în adîncurile cele mai intime ale fiinţei tale (ca o oaie care merge la tăiere). Căci nu ştii niciodată ce o să facă cu tine cel căruia i te-ai abandonat. Pe de altă parte, cu cît eşti mai detaşat şi mai „şmecher” într-o relaţie, cu atît te păstrezi mai protejat; cu atît riscul e mai mic.

Dar vreau să termin cu o întrebare. Sau două. Are viaţa rost fără copii? Are viaţa rost fără dragoste? Tot ce putem face e să învăţăm să ne împăcăm cu posibilitatea durerii şi să avem grijă să nu ne pierdem pofta de jucători pătimaşi, adică aceea de a fi dispuşi să riscăm totul. Căci cine nu riscă, nu trăieşte.

Jucării pentru copii

Am o conversaţie cu o colegă de birou despre de ce astăzi ne e din ce în ce mai greu să facem copii. Occidentul, cu  cît a devenit mai bogat şi mai răsfăţat, cu atît a pierdut pofta pentru făcut copii, spuneam eu. Nu voiam să spun că a  scăzut pofta pentru sex, care nu e acelaşi lucru cu pofta pentru făcut copii, deşi la cel mai elementar nivel cele două sînt inextricabil legate. Mie mi se pare că între pofta pentru făcut copii şi pofta pentru sex, cel puţin în Occidentul civlizat, e o relaţie invers proporţională.

Colega mea face observaţia că părinţii de astăzi se simt datori să  îşi bombardeze copiii cu munţi de jucării, pe care aceştia sînt incapabili să îi aprecieze şi de care oricum nu au nevoie. Culme a ironiei, ăsta este unul dintre motivele principale pentru care occidentalul de azi nu vrea să facă copii, i se pare că nu o să îşi permită să îl îngroape în jucării. Cu nenumărate hăinuţe şi haine pe care oricum nu le apreciează nimeni. Hainele fac parte dintr-un complex de elemente prin care noi, adulţii, ne punem în scenă în faţa celorlalţi. Cred că va fi toată lumea de acord că un nou născut sau chiar un copil de patru ani, nu are niciun fel de grijă, cu atît mai puţin grija de a se pune în scenă. Tot ce-şi doreşte el e să primească sînul matern la timp. Sau biberonul surogat.

După observaţia asta legată de jucării, în creierul meu se aprind mai multe beculeţe care semnalizează că s-ar putea ca acolo să fie originea novomaniei (un termen inventat de mine acum prin care vreau să desemnez dimensiunea bolnăvicioasă pe care noul şi noutatea o au în vieţile noastre de indivizi moderni). Fără să am pretenţia că ştiu ceva despre dezvoltarea copilului, îmi imaginez totuşi că fluxul constant de jucării în care se scaldă copilul face imposibil ca acesta să stabilească vreo relaţie afectivă cît de cît substanţială cu vreuna dintre ele. Altfel spus, astăzi jucăria preferată, mîine definitiv uitată. Pentru că abordează povestea asta  seria de filme Toy Story este atît de bună.

Astăzi ştim că în primii ani de viaţă se formează şi structurează modalităţile fundamentale de funcţionare şi raportare la lume. Dacă noul este atît de important pentru copilul care vrea în fiecare zi altă jucărie, nu e deloc surprinzător că odată ajuns adult va alerga după filme noi, muzică nouă, haine noi. Că noul, adică, va fi devenit pentru el o valoare supremă.

Aici e momentul unde lucrurile devin cu adevărat serioase, anume momentul în care modalităţile de raportare la lumea obiectelor debordează şi ajung să fie modalităţie de raportare la oameni. Cea mai mare problema pentru cuplurile romantice de astăzi, care foarte rar mai reuşesc să ajungă o familie, este noul. Problemele apar odată cu instalarea rutinei, care rutină, după cum o înţeleg eu, înseamnă eliminare sistematică a noului. El sau ea ajung să îşi dorească altceva, pe altcineva, un nou partener care de cele mai multe ori nu are altă virtute în afară de faptul că e altceva sau altcineva. Pentru scurt timp, desigur. Pînă devine la fel şi acelaşi şiciclul este reluat. Pe scurt, vrem mereu alte jucării.

Cu privire la egoismul Occidentului care nu vrea să mai facă copii pentru că aceştia îi strică corpul, îi mănîncă timpul, banii, se impun două observaţii importante. Prima, anume că Occidentul pare să fi uitat faptul elementar că nu există pe lume fericire mai mare decît aceea de a face un copil. Oricîte realizări, premii Nobel, călătorii în jurul lumii etc etc ar avea  cineva, dacă nu a făcut cel puţin un copil, odată ajuns la sfîrşitul vieţii va fi zdrobit de sentimentul că a trăit degeaba.

În al doilea rînd,  a face copii mulţi reprezintă o adevărată investiţie pentru bătrîneţe. Occidentalii devin din ce în ce mai dependenţi  de stat de la care se aşteaptă să aibă grijă de ei. Dar dacă cineva a făcut  trei, patru copii, cu siguranţă cel puţin unul dintre ei nu va fi plecat peste mări şi ţări şi nici nu va o inimă atît de haină încît să fie lîngă ei înainte de moarte.

Cine ar fi crezut că jucăriile pentru copii pot fi atît de periculoase!

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

Fără cap pe autostrada Bucureşti-Piteşti

Vineri, un tînăr de 23 de ani a sărit pe geamul din spate al unui autobuz  care mergea cu viteză pe autostrada Bucureşti-Piteşti, fiind decapitat şi împrăştiat pe autostradă. Însă eu nu ştiam asta cînd  bunul meu prieten Puiu Adrian (de fapt, el îmi spune mereu că eu sînt cel mai bun prieten al lui, însă nu îmi spune doar mie asta, aşa că nu prea pot să-l cred) mă bagă în seamă pe messenger şi îmi spune, „asta merită să citesc şi eu”, referindu-se la postul meu anterior despre cum m-am întîlnit cu moartea pe drum. După mai puţin de un minut, revine şi îmi spune „neinteresant, te-ai întîlnit tu cu moartea cînd aveai un an. Eu m-am întîlnit cu un mort fără cap vinerea asta”

Ştiu că sîngele şi sexul vînd orice, inclusiv bloguri. Dar nu de asta povestesc ce s-a întîmplat vineri noaptea pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ci în primul rînd pentru că m-a provocat Puiu. Îmi povesteşte că se întorcea de la Piteşti şi mînca liniştit un sandwich (sandvis? sendvis?), pe locul din dreapta şoferului. După aproximativ zece kilometri, traficul era blocat aşa că au fost nevoţi să oprească. Fusese un accident, dar ce fel de accident nu bănuia şi nu-mi vine nici mie să cred, acum cînd scriu despre asta. N-am fost acolo, aşa că impresiile sînt la mîna a doua. Puiu îmi povesteşte că mînca în continuare liniştit din sandwich şi îşi făcea loc prin mulţimea care privea cu o poftă perversă, speriată, îngrozită, dar în orice caz poftă (asta nu mi-a spus-o Puiu, dar ştiu eu prea bine cum se uită mulţimea la morţi).

Intra scriptum: Chiar acum cînd scriu, Puiu mă întreabă dacă nu vreau şi poze cu cadavrul respectiv pentru articolul ăsta. Mă întreb în primul rînd dacă vreau eu să le văd. În al doilea rînd, ce or să creadă despre mine cei care mai îmi citesc blogul. E drept, mai vorbesc eu despre moarte, dar n-am pus niciodată poze cu morţi. Dacă aş avea certitudinea că blogul îmi va fi citit în grup, n-aş avea nicio problemă în a pune poze cu morţi, pentru că în grup sîntem efectiv altcineva. În grup, inconştientul se manifestă în toată splendoarea lui şi scoate la iveală pofta iraţională după sînge şi alte chestii primare, fapt ce explică linşatul, pofta cu care mulţimile se strîng la locul accidentelor şi alte comportamente nebuneşti ale individului în mulţime. Dar pe blogul meu or să se uite indivizi singuri în intimitatea monitorului, unde conştiinţa ţine, de cele mai multe ori, în şah inconştientul.

Văd acum scena prin ochii lui Puiu, care cu sandvisul în mînă se uita la un cadavru decapitat. Imediat a început să circule zvonul că respectivul, un tînăr în vîrstă de 23 de ani, se certase cu mama lui şi a sărit în semn de protest. Eu mă gîndesc că poate a fost drogat. Poate era consumator de Pur by Magic, sau Euforia, sau Insomnia sau alte droguri „legale” care se vînd prin magazinele de vise şi care distrug vieţi cu mult mai multă turbare decît o face heroina. Spun asta în cunoştinţă de cauză, după ce am vorbit cu foarte mulţi consumatori de heroină care au început să consume „legale” şi care în patru luni şi-au pierdut dinţii, au început să aibă atacuri de panică, paranoia, halucinaţii şi aşa mai departe. Şi totul cu droguri cumpărate legal de la magazinul de vise din colţ. Dar asta e altă poveste.

Ce l-a făcut pe omul ăla să sară dintr-un autobuz în mişcare, rămîne un mister pentru noi. Cert e că a reuşit să se sinucidă, punînd totodată în scenă şi un spectacol de mare efect. Cel puţin Puiu a fost unul dintre spectatorii rămaşi fără răsuflare, dar care a reuşit totuşi să îşi termine sendvişul început, chiar şi cînd maşina a plecat de la locul incidentului printr-o baltă de sînge prin care cauciucurile au trecut ca printr-o baltă oarecare.

Întrebarea este: vrem sau nu vrem poze?

Delicioasă putrefacție

Surströmming e numele unei specialități culinare suedeze. E vorba de herring proaspăt din marea Baltică, care pe parcursul unui proces de fermentație în butoaie și apoi în conserve, ajunge să nu mai fie deloc proaspăt dar totodată ajunge una dintre cele mai iubite și în același timp urîte specialități culinare suedeze. Căci cînd vine vorba de Surströmming, din cîte aud există doar două posibilități: să-l iubești sau să-l urăști. Surströmming se vinde în niște conserve care arată ca niște bombe care stau gata să explodeze. Cineva care nu știe despre ce e vorba și vede conservele astea într-un supermarket, se poate speria serios sau îi poate veni ideea de a alerta serviciul de protecție a consumatorului. Din motivul ăsta, comercializarea acestei…bombe culinare a fost interzisă în anumite locuri, cum ar fi aeroportul din Stockholm.

Însă cînd desfaci o astfel de conservă nu riscul de explozie e cel care ar trebui să sperie, ci mai degrabă mirosul toxic eliberat din fabrica de bacterii ce a lucrat non-stop în cutia metalică. Din cauza mirosului, în Suedia e interzis prin lege să desfaci o astfel de cutie în casă. Ai voie s-o desfaci și s-o consumi doar în aer liber. Asta mie îmi sună ca o invitație oficială la picnic din partea statului. Ce stat drăguț e statul Suedez, mai că-ți dau lacrimile cînd te gîndești la ce relație..personală vrea să aibă cu cetățenii lui. N-am avut (ne)norocul să miros cu propriul meu nas chestia asta stricată între limitele comestibilului, dar din cîte aud nu există miros pe lume care să se compare cu el. Altfel spus, dacă ar fi un concurs pentru desemnarea celui mai puturos (nu în sensul de leneș) miros din lume, Surströmming ar cîștiga cu ușurință.

Se pare că specialitatea asta Suedeză își are originea, ca atîtea alte specialități, culinare sau de alt fel, într-un accident istoric. Adică, metoda asta s-a dovedit a fi foarte bună în a transporta pește pe distanțe mari cînd nu ai o hală frigorifică. Omul, inteligent cum îl știm, a învățat să călărească, ca să zic așa, putrefacția (tehnic e fermentație, dar nici putrefacție nu e departe de adevăr și sună mai bine), și s-a înțeles cu ea să-l ducă exact pînă la stația unde avea nevoie să coboare, adică stația dinaintea capătului de linie al necomestibilității totale.

Astfel omul, chestia asta în care se amestecă frumosul și urîtul, binele și răul, inteligența și prostia, pe scurt suma contrariilor prin excelență, a reușit să creeze un fel de mîncare după chipul și asemănarea lui: perfectă combinație între putrefacție și rafinament, atracție și repulsie, utilitate și gratuitate absolută a poftei.

Poftă bună ?




Dragoste platonică

Astăzi, dragostea platonică înseamnă dragoste „pură”, adică fără impurităţile cărnii. Fără sexualitate. Iubirea dintre două spirite. La origine însă, adică pentru greci, căci cuvîntul platonic vine de la Platon, dragostea platonică însemna altceva. Însemna iubirea unui bărbat, matur şi învăţat, pentru un băieţel, fraged şi inocent. Pofta bărbatului trebuia ţinută în frîu şi sublimată în sentimente pure, înalte, mai exact trebuia ca bărbatul să vadă în  băiat însăşi ideea (în sensul lui Platon) de frumos, sau să vadă dincolo de băiat şi să contempleze frumuseţea zeului. Asta nu însemna că bărbatul nu era muncit de poftă pentru băieţel. Ba exact asta însemna! Dar mai însemna şi că pofta asta trebuia ţinută în frîu şi sublimată în ceva spiritual. Desigur, acesta era idealul platonic, căci în realitate pofta rareori putea fi ţinută în frîu.

Orice observator obiectiv al religiei Catolice, poate observa cu uşurinţă influenţele greceşti din teologia catolică. Nemurirea naturală a sufletului e cel mai frapant exemplu. Nemurirea asta ajuns azi să fie privită ca foarte…naturală în creştinism, dar la origine e cît se poate de păgînă. Lista de păgînisme greceşti  infiltrate prin catolicism în creştinism e lungă, dar nu e nevoie să o redau eu aici, pentru că toată lumea ştie că părinţii bisericeşti preţuiau scrierile grecilor la fel de mult ca Scriptura.

Acum las în urmă ce ştie toată lumea şi fac o observaţie poate hazardată, dar oarecum intersantă şi în orice caz destul de amuzantă. Se pare că şi iubirea platonică, în sensul ei originar, a fost importată în Catolicism, dacă ne uităm la toate scandalurile de pedofilie în care au fost implicaţi preoţi catolici, nu-i aşa?