Pietre prețioase

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.

Sufletul meu e din altă lume

Ție ce-ți tulbură apele sufletului?

Sufletul e, să zicem, ca o apă. La unii e mai limpede, la alții mai poluată. La unii e ca un ocean adînc, profund, la alții e ca un pîrîu subțire care știe doar să curgă repede. Oricum ar fi, cel mai de preț lucru al sufletului e pacea, care mai poate fi numită și fericire, dacă dăm fericirii o definiție mai largă (uneori e foarte bine și cu urmări fericite să dai definiții mai largi, mai ales în cazul unei probleme ca  “ce  înseamnă să cunoști pe cineva“).

N-aș vrea să vorbesc despre alte suflete, pentru că de orice alt suflet mă desparte o prăpastie ontologică (adică un gol infinit de ființă). Mergînd pe bicicletă paralel cu un autobuz, acum vreo 40 de minute, un copil se uita oarecum mirat la mine. De altfel și alții se uitau mirați, așa cum se uită bucureșteanul la cineva îmbrăcat cu sacou, o geantă pe umăr și care merge cu bicicleta: ca la un OZN.

În momentul acela mi-am dat seama că am pace în suflet, și o aveam nu pentru că lumea se uita la mine ca la un OZN, ci pentru că aveam o întîlnire. Am realizat atunci că pacea sufletului meu e afectată doar, sau în principal, de chestiuni sufletești. De exemplu, am mereu probleme cu banii, dar asta nu-mi afectează cîtuși de puțin pacea sufletului. Sînt la fel de senin cînd am sute de euro datorie, chirie neplătită pe mai multe luni și așa mai departe, ca atunci cînd, rar, nu mai am găuri de acoperit și pot chiar să cheltui bani pe  tot felul de lucruri (nu că nu aș face-o și cînd am găuri de acoperit, din păcate o cam fac și probabil tocmai d-asta am atîtea găuri).

Nu aș vrea să-i dau dreptate lui Platon, dar faptul că sufletul meu este afectat mai ales de chestiuni sufletești, deci nu materiale, e în perfect acord cu doctrina idealistă a acestuia, după care sufletul e din altă lume. Sigur, Platon spunea baliverne, pentru că cei mai mulți oameni de pe lumea asta nu pot să doarmă cînd au datorii, deci sufletul lor nu e din altă lume.

Mă simt bine, totuși, simțindu-mă în compania selectă a unor suflete mari pentru care a plînge însemna a plînge nu după “lucruri lumești”, ci pentru lucruri din altă lume cum sînt dreptatea, arta, dragostea.

Sala de lectură a bibliotecii Facultății de Sociologie și Asistență Socială, ora 1 p.m.

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.

După mine, potopul

Ziceam aseară că sînt solipsist. Dar bineînțeles că nu sînt eu atît de special încît să fiu doar eu solipsist (folosesc aici termenul foarte lejer, depărtîndu-mă de semnificația lui tehnică sau filozofică). În măsura în care ne credem buricul pămîntului, sîntem solipsiști. Și toți ne credem buricul pămîntului, pentru că, într-un sens, chiar sîntem. Dacă eu mor azi, odată cu mine se termină și universul. Bucuria, suferința, planurile, dorințele, patimile, pe scurt, viața, se termină la moarte. Poate sună banal, dar mai toată lumea crede că de fapt lucrurile astea nu se termină la moarte, că de fapt, moartea nu e moarte, ci doar o trecere. Bată-l vina pe Platon pentru neînțelegerea asta stupidă. În rezumat, puțin îmi pasă de existența universului după ce eu nu mai sînt. Cine a zis după mine, potopul, ne-a exprimat pe noi pe toți.

Dar altceva voiam să zic. Sentimentele noastre sînt poate cea mai fidelă expresie a solipsismului. Sentimentele sînt aproape în totalitate producții ale minții noastre. Și nu rar, ale corpului. Sentimentele nu au aproape niciodată o fundare în realitate. Sentimentul de afecțiune pentru o persoană, nu emană din persoana respectivă, ci emană din noi înspre ea, învăluind-o și…camuflînd-o. Cînd fabrica de sentiment din noi nu mai produce, survine demistificarea, adica obiectul pe care îl învăluisem în ceața sentimentelor noastre apare gol și rece. Așa se termină dragostea și alte afecțiuni. Așadar, infatuarea este și ea o neînțelegere. Căci propriu-zis nu noi sîntem infatuați de persoana pe care o iubim, adică sîntem plini de ea etc, ci noi o umplem pe ea cu noi înșine,  cu așteptările, idealurile, dorințele etc. Dacă e vorba de infatuare, atunci e vorba de o infatuare a noastră cu noi înșine. Dragostea adevărată, dacă există, este minunea prin care două persoane ajung în cele din urmă să stea față în față goale, contemplîndu-se, și să se placă așa cum sînt.

Despre prietenie

Astăzi, după opt ore de scris la BCU, am vrut să mă relaxez cu una de citit. Mi-am luat niște dialoguri de Platon și primul volum din Istoria filozofiei de Bertrand Russel. Și chiar m-am relaxat, pt că mi-a sărit în ochi dialogul Lysis sau despre prietenie, al cărui început m-a amuzat teribil. Dialogul începe cu Socrate mergînd pe stradă și fiind agățat la o clică de făcut filozofie, căci în Grecia antică era cîte una la fiecare colț.  Doar că înainte de a accepta invitatia de a se angaja în maieutică, cum avea de obicei, Socrate întreabă dacă sînt băieți frumoși acolo și care dintre ei este cel mai frumos. Dialogul continuă printr-o mediație despre cum e cel mai bine să cucerești un băiat tînăr și frumos. Concluzia lui Socrate e că nu e bine să-l lauzi, căci i se urcă la cap și nu mai pui mîna pe el. Mult mai bine e să îl ademenești mai întîi și să îi scrii poezii în care să îi cînți frumusetea, după. Am citit cu interes și cu speranța că ce citesc se aplică și în cazul fetelor. De fapt, ce spunea el e de bun simț, dar toți bărbații cad în ispita da de face complimente unei fete pe care încearcă să o seducă, ei i se urcă la cap și el nu mai pune mîna pe ea. Despre prietenie n-am aflat mare lucru din dialogul lui Platon, decît că Socrate se încurcase foarte mult la un moment dat, încercînd să descopere dacă cei ce seamănă se adună sau se resping, dacă cel bun poate fi prieten cu cel rău și așa mai departe. Una dintre concluziile evident greșite ale lui Socrate era că cel rău nu poate fi prieteni cu nimeni, nici cu cei buni nici cu cei răi. Cei răi pot fi prieteni între ei, altfel mafia și crima organizată în general nu ar fi fost posibilă. În plus, nimeni nu e rău în totalitate, așa că ceva bun tot se găsește chiar și în cel mai rău, ca să se lipească de altcineva. Bine că a dres-o la final cînd, credincios principiului său știu că nu știu nimic, a recunoscut că după toată aventura intelectuală, de fapt habar nu are ce e prietenia. Eu, argumentînd într-un registru nihilist si modern, spun că, orice ar fi, nu e chestia aia pe care o facem pe Facebook.

Dragoste platonică

Astăzi, dragostea platonică înseamnă dragoste „pură”, adică fără impurităţile cărnii. Fără sexualitate. Iubirea dintre două spirite. La origine însă, adică pentru greci, căci cuvîntul platonic vine de la Platon, dragostea platonică însemna altceva. Însemna iubirea unui bărbat, matur şi învăţat, pentru un băieţel, fraged şi inocent. Pofta bărbatului trebuia ţinută în frîu şi sublimată în sentimente pure, înalte, mai exact trebuia ca bărbatul să vadă în  băiat însăşi ideea (în sensul lui Platon) de frumos, sau să vadă dincolo de băiat şi să contempleze frumuseţea zeului. Asta nu însemna că bărbatul nu era muncit de poftă pentru băieţel. Ba exact asta însemna! Dar mai însemna şi că pofta asta trebuia ţinută în frîu şi sublimată în ceva spiritual. Desigur, acesta era idealul platonic, căci în realitate pofta rareori putea fi ţinută în frîu.

Orice observator obiectiv al religiei Catolice, poate observa cu uşurinţă influenţele greceşti din teologia catolică. Nemurirea naturală a sufletului e cel mai frapant exemplu. Nemurirea asta ajuns azi să fie privită ca foarte…naturală în creştinism, dar la origine e cît se poate de păgînă. Lista de păgînisme greceşti  infiltrate prin catolicism în creştinism e lungă, dar nu e nevoie să o redau eu aici, pentru că toată lumea ştie că părinţii bisericeşti preţuiau scrierile grecilor la fel de mult ca Scriptura.

Acum las în urmă ce ştie toată lumea şi fac o observaţie poate hazardată, dar oarecum intersantă şi în orice caz destul de amuzantă. Se pare că şi iubirea platonică, în sensul ei originar, a fost importată în Catolicism, dacă ne uităm la toate scandalurile de pedofilie în care au fost implicaţi preoţi catolici, nu-i aşa?