Obiectiv imposibil

Mădălina scria aici despre rezoluții. Ne spunea cîteva dintre ale ei și ne invita și pe noi, citiorii, să ni le spunem pe ale noastre. Eu ziceam acolo că e greu să visezi planificat, pentru că ține de esența viselor să nu poată fi planificate. Un vis care poate fi planificat, cu greu mai poate fi numit vis. Oricum, Mădălina ne invita nu neapărat să visăm, cît să ne fixăm obiective realiste. Eu nu cred în obiectivele de anul nou, mi se pare doar înca una dintre multele chestii inutile pe care le fac oamenii.

Pentru mine, obiective sînt cele pe care mi le fixează viața, natura, situațiile, pe scurt orice sau oricine altcineva în afară de mine însumi. Totuși m-am gîndit să-mi fixez și eu un obiectiv pt anul ăsta.  În seara asta  fost ascultat la Ateneu sinfonia a 5-a de Gustav Mahler, dirijată de Horia Andreescu. Biletul a costat 40 de lei și mi s-a părut scump, mai ales după ce mi-a fost spartă mașina alaltăieri. Dar după ce s-a terminat mi-am dat seama că ar fi meritat și 400. Despre Kierkegaard sînt sigur că e  scriitorul meu preferat, dar despre Mahler nu sînt singur că e compozitorul meu preferat. În orice caz, mă provoacă, mă tulbură, mă amețește, mă face să-l iubesc și să trăiesc iubirea și alte pasiuni. Anul ăsta se împlinesc 100 de ani de la moartea lui. De ce trebuie să moară oamenii? Cînd asculți muzica bună îți dai seama că muzica  nu poate să fie decît ruptă din rai, cum a ajuns să înțeleagă  un personaj al lui Huxley din Punct contrapunct după care s-a împușcat în cap. Găsise un absolut și nu-i mai trebuia altceva. Muzica e un fel de dumnezeu imanent demn de venerație, care ne iubește și pe care-l iubim. Și mai poate să fie și un indicator al transcedentului, sînt de părere unele dintre cele mai luminate minți de pe lumea asta. Cum de e posibil ca un anumit tip de zgomote (căci în esență muzica nu e altceva decît un anumit tip de zgomot) să ne provoace senzații atît de sublime cum ne provoacă Mozart, Bach și mie Mahler? Muzica nu poate să fie decît expresia imanentă a transcendetului. Darul zeilor, cu alte cuvinte. Dar să nu mă pierd în speculații metafizice și să îndrăznesc să formulez obiectivul. E îndrăzneț, știu, poate cel mai îndrăzneț obiectiv pe care mi l-am fixat  eu vreodată în afară de cel de a cîștiga premiul Nobel pentru literatură. Pentru că se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Mahler, îmi propun ca anul ăsta să nu ascult altceva în afară de Mahler!

Ah, deja îmi răsună în cap discurile din magazia mașinii:  Empire of the Sun, Coldplay și alte muzici ușoare care îndulcesc deplasările. Nici n-am formulat bine obiectivul și știu că n-o să pot să-l îndeplinesc. Eu măcar știu asta înainte de a termina de scris, spre deosebire de alții care se păcălesc sincer.

Hai să dormim!

Spuneam mai de mult că somnul a fost inventat de un geniu. Kierkegaard scrie undeva că înainte să adoarmă, aprinde din nou lumina și se uită prin cameră cu o satisfacție de nedescris, după care se cuibărește în așternuturi. Somnul e în general mult subestimat. Aș recomanda unui sinucigaș să doarmă bine înainte de pune în aplicare planul pe care l-a pus la punct pînă la cel mai mic detaliu. Cu excepția cazului în care e vorba de o boală pe care numai medicamentele o pot rezolva, un somn bun poate să schimbe perspectiva asupra vieții ca nimic altceva. Ce înainte părea întunecos ca o gaură fără fund, acum are ici și colo licăriri de lumină. Unde domnea pesimismul, optimismul s-a strecurat, poate cu vreun vis din copilărie în care totul era din nou senin și fără griji. Dar chiar fără vise, somnul este oarecum echivalent cu o naștere din nou, aduce de fiecare dată o perspectivă proaspătă asupra vieții. Acum cîteva seri mă simțeam incredibil de singur și tensiunea psihică atingea cote insuportabile. Mi se părea că nu fac destul pentru a trăi , un sentiment care în adolescență mă chinuia întruna. M-am trezit sîmbătă dimineața ca și cum nu mai era nimic în mine din sufletul chinuit din seara precedentă. Nu se schimbase, de fapt, nimic, dar mă schimbasem eu, în somn.  A spune că somnul e darul unui geniu pentru niște ființe chinuite, căci omul, înainte de orice altceva, e o ființă chinuită, nu e deloc o exagerare poetică.