Un tort de patruzeci de kilograme și două mirese

Știe cineva dacă un tort de 40 de kilograme e mic sau e mare pentru o nuntă? Problema e că nu știu nici numărul de invitați. Probabil unii o să se grăbească să arunce undița în balta psihanalitică a interpretării viselor, unde întotdeauna un pește de aur așteaptă cîrligul cu gura deschisă, și o să-mi spună că mai important decît greutatea tortului este faptul că vreau să mă însor etc, dacă visez torturi de nuntă.

Dar uite că uitasem să spun tocmai esențialul, anume că despre un vis este vorba. Am visat în azi-noapte că se pregătea o nuntă despre care aveam sentimentul vag că ar fi a mea. Doar că nu aveam deloc emoții. Dar mai important decît asta e că nu aveam nici soție. Erau pe acolo două femei care flirtau cu mine, într-adevăr. Sau eu flirtam cu ele. Oricum, flirtam pe rînd cu amîndouă, în timp ce nu mai știu cine îmi alegea tortul de nuntă. Nehotărît pînă în ultima clipă, tipic mie. Dar nu vreau să intru în băltoaca psihanalitică unde toți peștișorii sînt de aur. Habar nu am ce înseamnă visul ăsta, cel mai probabil nimic. Și recunosc că ce mă frămînta cînd m-am trezit din el și ce mă frămînta în continuare e doar dacă un tort de 40 de kilograme e prea mic sau prea mare pentru o nuntă.

Probaţiunea ca un fum

 

Dacă nu aş sta la biroul meu, adică la fostul meu birou, probabil nu aş mai simţi nevoia să scriu despre probaţiune. Sîntem fiinţe foarte imediate, adică trăim în imediat. Pentru noi, există doar ceea ce ne atinge acum. Mă gîndesc, de exemplu, la oamenii care trec prin vieţile noastre. La un moment dat sîntem înconjuraţi de oameni despre care  credem că o să rămînă cu noi toată viaţa noastră. Prieteni, colegi, iubiţi. Dar nici n-apucăm să zicem bine „peşte”, că cei din jurul nostru dispar. Dar nu rămînem singuri. Pentru om, oamenii sînt ce este apa pentru peşti. Asta înseamnă că imediat dispăruţii sînt înlocuiţi cu alţi oameni. Oameni odată dragi s-au transformat peste noapte în amintiri fumurii şi ne trăzim într-o bravă lume nouă, înconjuraţi de alţi oameni, la fel de dragi ca cei de odinioară sau poate chiar mai dragi, al căror singur defect e că mai devreme sau mai tîrziu o să se transforme şi ei în amintiri fumurii. Şi tot aşa pînă eu însumi mă transform în fum şi mă împrăştie vîntul în cele patru colţuri ale Pămîntului.

Probaţiunea a fost primul meu loc de muncă, şi acum e prima dată cînd scriu despre ea din prima mea zi ca fost consilier de probaţiune. În două cuvinte, probaţiunea este alternativă la puşcărie. Ştie toată lumea că puşcăria produce puşcăriaşi profesionişti. Aşa că cineva s-a gîndit la un moment dat să introducă o formă de executare a pedepselor pentru infracţiuni comise, fără puşcărie. Consilierul de probaţiune, adică ce am fost şi eu pînă ieri, are un statut extrem de ambiguu, şi nu mă refer doar la statutul profesional (nici funcţionar public, nici magistrat, nici struţ, nici găină), ci la misiunea lui de zi cu zi. Probaţiunea a început ca o idee umanitar-misionară, a unui creştin (John Augustus) foarte dornic să facă ceva pentru păcătoşii din jurul lui care putrezeau prin puşcării. Aşa că s-a dus la un judecător pe care l-a rugat să îi încredinţeze un infractor, garantînd cu reputaţia lui, şi promiţînd că o să facă om din el.

Iniţiativa asta a fost instituţionalizată, formalizată, birocratizată, secularizată şi în cele din urmă remunerată (prost), astfel că consilierul de probaţiune de astăzi nu mai seamănă deloc cu John Augustus de altă dată. Dar în misiunea consilierului de probaţiune de astăzi au mai rămas frimituri (sau să zic amintiri fumurii?) din practica lui John Augustus.  Ambiguitatea misiunii consilierului de probaţiune provine din două atribuţii ale acestuia, aproape diametral opuse. Pe de o parte, consilierul trebuie să fie un supraveghetor strict al modului în care persoanele supravegheate respectă măsurile de supraveghere impuse de instanţă. Din acest punct de vedere, consilierul de probaţiune nu e în niciun fel diferit de celelalte rotiţe din sistem, care îndeplinesc orbeşte şi birocratic litera legii. Dar pe de altă parte, şi de aici ambiguitatea, consilierul de probaţiune are şi misiunea să contribuie activ la recuperarea psiho-socială a persoanei supravegheate, să îi acorde asistenţă în procesul de reintegrare socială. Aici se regăsesc urmele fantomatice ale lui John Augustus. Şi această misiune este aceea care face să bată tare inima (cum îmi bătea şi mie acum aproape şase ani) în pieptul consilierului de probaţiune debutant. Nu supravegherea strict birocratică a modului în care sînt respectate măsurile de supraveghere. Altfel spus, consilierul de probaţiune ţine într-o mînă sabia iar în cealaltă o pungă cu sînge pentru transfuzie. Doar că birocraţia ajunge mai devreme sau mai tîrziu să sugă  sîngele şi viaţa din orice. Aşa se face că astă vară serviciul nostru de probaţiune a instituit nişte reguli absolut idioate care interziceau accesul în clădirea Judecătoriei Sectorului 3 bărbaţilor îmbrăcaţi în pantaloni trei sferturi sau papuci. Aşa se face o colegă de-a mea, care n-ar trebui să lucreze aici, se răţoia odată la mine spunînd că, ce, treaba mea e să  ascult poveştile tuturor infractorilor?  Păi da, dragă fostă colegă, exact asta e treaba ta. Şi în afară de treaba asta aproape că nu mai ai nicio altă treabă. Pentru că noi astăzi  nu mai avem ce să le dăm infractorilor, spre deosebire de John Augustus care avea. Putem măcar să le ascultăm poveştile.

Din toţi aceşti ani de probaţiune, nu rămîn cu nicio altă satisfacţie profesională decît aceea că am fost o ureche gata oricînd să asculte nenumărate poveşti de la nişte indivizi care înainte de a fi infractori sînt oameni, şi care poate pentru prima dată în ronţăitorul contact cu sistemul penal erau trataţi ca şi cum ar fi fost nişte oameni: cu defecte şi slăbiciuni, dar şi cu visuri şi calităţi, nu doar nişte maşini de încălcat legea. Şi cea mai mare insatisfacţie pe care o am este că în dosarele mele de supraveghere nu rămîne mare lucru în afară de o grămadă de stîngăcii birocratice. Nimic din momentele puternic încărcate existenţial şi care poate au însemnat o cotitură în existenţa unui infractor, nimic din încercările mele de a arăta celor care îmi erau supravegheaţi că viaţa se poate vedea şi altfel, şi că eu am de învăţat de la ei la fel de mult pe cît aveau şi ei de la mine. Sau, în cazul consumatorilor de droguri, mult mai mult eu de la ei.

Dar gata. A stat şi ploaia şi pot să plec de la birou. Am stat pînă la ora asta pentru că bicicleta şi ploaia nu fac casă bună împreună. Mai ales cînd eşti îmbrăcat cu o jachetă de piele. Foarte frumoasă, de altfel.

Dar acum că a stat ploaia, o să plec şi o să uit  de probaţiune. Şi de colegele care nu m-au înghiţit şi pe care la rîndul meu nu le-am înghiţit nici eu. O să uit chiar şi de cei care m-au iubit şi la rîndul meu i-am iubit şi eu. Pentru că aşa e viaţa: mai devreme sau mai tîrziu din toate şi din toţi nu mai rămîne decît fumul amintirilor.

Puşcărie te halesc

Nu, nu m-am tîmpit. Nici nu m-am cocalarizat sau manelizat. Am pus titlul ăsta doar ca să şochez (dacă aş fi pus semnele de punctuaţie necesare aş fi stricat toată şmecheria). De fapt, chiar vreau să scriu două vorbe despre puşcărie şi despre mîncarea de acolo. Cîteodată, joia, cînd serviciul mă trimite prin Jilava, am ocazia să mănînc acolo. Cantina sau popota cadrelor e un loc oarecum intim, cu mîncare bună şi foarte, foarte ieftină. Azi am mîncat peşte  cu mămăliguţă şi usturoi şi cu îngheţată la desert. Totul cu doar şase lei. Să tot mănînci în puşcărie. Aproape că îmi pare rău că nu am drum zilnic pe acolo.

Poate unora li s-a întors pe dos stomacul în secunda în care au auzit de mîncare asociată cu puşcăria. Am văzut şi mîncarea deţinuţilor şi am şi mirosit-0, plimbată pe secţie în nişte butoaie de aluminiu, şi mi s-a întors şi mie pe dos stomacul. Probabil mîncarea îndeplineşte toate standardele de iegienă etc, dar cînd vine vorba de miros, modalitate de prezentare etc., te face să crezi că ar putea să fie şi viermi acolo.

Pentru că a venit vorba de viermi, o fac un salt din Jilava în adîncimile spaţiului cosmic. Din fizica teoretică, science fiction-ul a luat conceptul de gaură de vierme şi l-a bagatelizat uşor, dar în esenţă gaura de vierme e ceva foarte serios. Gaura de vierme, din cîte îmi amintesc eu, e o modalitate de a parcurge distanţe incredibil de mari sugerată de anumite teorii din fizică. Conform acestor teorii, în anumite condiţii spaţiul se îndoaie şi face ca două puncte situate la milioane de ani lumină distanţă să ajungă unul lîngă altul făcînd astfel posibilă trecerea dintr-unul în altul, ca şi cum ai trece o punte. Recent citeam un articol în care se spunea că viermii ar putea ajuta omul să ajungă departe în spaţiu. Cînd am văzut titlul (ca să  vedeţi cît de important e titlul şi de ce am riscat să-mi stric reputaţia apelînd la unul aşa de colorat)  gîndul mi-a fugit imediat la găurile te vierme (metaforic) pe care le ştiam eu din SF şi fizica teoretică. Doar că în articolul respectiv era vorba de viermi din ăştia de pe pămînt pe care îi găsim uneori prin mîncare, şi nu doar în Jilava. Se pare că anumiţi viermi îşi pot aduce contribuţia la prevenirea anumitor probleme de sănătate asociate cu călătoriile foarte lungi din spaţiu. Cu alte cuvinte, viermii sînt de viitor. Parcă şi văd oamenii viitorului dormind cîţiva ani într-o cutie plină de viermi. Dar cred că astfel am sugerat un coşciug cu un cadavru în descompunere, atingînd astfel pentru prima dată pe blogul meu dimensiunea horror. Îmi cer scuze de la cititorii mai sensibili.

Petrecere de Crăciun, la scurt timp după Paști

Pînă și mie, care am trăit experiența, mi se pare ciudat, dar tocmai m-am întors de la o petrecere de Crăciun. Dacă așa o numești, așa e, nu-i așa? La urma urmelor, toate lucrurile sînt ceea ce sînt pentru că există un consens cu privire la semnificația lor. E Crăciun nu pentru că scrie în stele asta, ci pentru că așa a decis cineva-ul colectiv, adică societatea. Pentru seara  asta, un grup de profesori și cercetători de la facultatea de teologie și sociologie din cadrul Universității Uppsala, au decis că e Crăciunul, și uite că a fost. S-a întîmplat așa pentru că la vremea potrivită n-au reușit să facă petrecerea, și au tot amînat-o pînă acum. Se pare că unii iau foarte în serios vorba de duh „mai bine mai tîrziu decît niciodată”.

Și, cum e obiceiul în preajma Crăciunului, am făcut niște excese. Dar dintre cele acceptabile, care nu atrag oprobiul public. Adică am mîncat prea mult. Dar ar fi fost extrem de greu să mă abțin, pentru că erau foarte multe specialități suedeze, în special pe bază de pește. Se pare că suedezii au într-adevăr un loc aparte pentru pește în arta lor culinară. În rest, cum stă bine la o petrecere cu intelectuali, am ascultat  o expunere informală cu privire la diferențele culturale dintre suedezi și norvegieni, ținută de o finlandeză. O chestie interesantă: se pare că norvegiana și suedeza sînt atît de similare, încit un suedez care se duce în Norvegia, poate să vorbească liniștit suedeza acolo. Am mai aflat și vestea cea bună că daneza e mai ușoară decît germana, așa că aș putea să mă apuc s-o învăț, ca să pot într-0 zi să îl citesc pe Kierkegaard în limba în care a scris. O happy day!, dacă o să fie vreodată…