Experiment pe mine la mine pe blog

Ce fac eu acum e un experiment. Aseară, cineva care e infectat cu un virus foarte șmecher și care e și medic îmi povestea cît de șmecher este de fapt un virus. Nu știu dacă îmi aduc aminte toată explicația. Îmi aduc aminte doar că virusul are pe învelișul lui un cod care este un fel de cheie pentru intrarea în celulă, așa că atunci cînd virusul bate la ușă, celula îi deschide cu dragă inima, cam cum au deschis cei trei iezi cucuieți lupului. Apoi șmecherul de virus de inserează în ADN-ul celulei și începe să se reproducă. Cînd s-a reprodus destul, celula explodează și acum virusul, multiplicat ca în Matrix, invadează alte celule. Ce se întîmplă acolo e foarte interesant și Alin se întreba dacă se poate spune despre un virus că este inteligent. Eu am zis că se poate spune în același fel în care se poate spune și despre un cîine că e inteligent.

Toate astea sînt interesante, dar și mai interesant este că probabil chiar în timp ce îmi povestea toate astea, îmi făcea și o demonstrație practică, adică mă infecta cu virusul respectiv care își făcea loc și în celulele mele și le făcea să explodeze. De  fapt cred că celulele au început să explodeze cînd eram la BCU, dar sînt mari șanse ca furișatul în celulă să se fi întmplat chiar în timp ce Alin îmi explica procesul.

Experimentul pe care îl fac este că încerc să scriu deși mi-e foarte rău. Îmi închipui că ce simt eu acum e a suta parte din ce simte un  dependent de heroină în sevraj. Dar și așa, e greu de suportat.  Și starea asta de rău este tot un fel de stare modificată de conștiință. Percepțiile sînt modificate și cu suficientă febră poți să ai și halucinații. Oricum, ideea este că atunci cînd ți-e rău, lumea are altă semnificație pentru tine.  Sînt stăpînit de o senzație prelungită, mai mult rea dar care au și ceva plăcut în ea (poate doar pentru sadomasochiști), iar sentimentul de fond e unul de detașare de lume. Nu mai există probleme, nici bucurii, în afară de senzații elementare de bine și de rău. Cam la fel simte și un dependent de heroină, doar că la el atît plăcerea cît și durerea sînt mult mai intense. Ah, și are mult mai puține șanse să scape cu viață decît am eu.

Mă întreb dacă pot să primesc o rețetă pe ce am scris în seara asta.

Corăbii cu pînze umflate, corăbii scufundate

Loredana scria foarte bine aici despre iluzia care ne orbește uneori, iar pe unii chiar îi omoară, că nu putem înlocui pe cineva de care am fost îndrăgostiți la un moment dat. Ținînd cont de faptul că lumea e plină de oameni minunați (pe care, desigur, poate nu am avut norocul să-i întîlnim încă), e într-adevăr vorba de o iluzie. Dar spune-i asta celui care suferă în chinurile dragostei neîmpărtășite, și o să rîdă de tine. Pentru el, iluzia asta e mai reală decît orice realitate.

Eu vreau să scriu despre altceva. Aș vrea să scriu despre ce efect are, pe de o parte, dragostea iar pe de altă parte lipsa acesteia  asupra felului în care vedem lumea. E vorba tot de o iluzie, dar o iluzie la fel de reală ca cea de care vorbeam mai devreme. La urma urmelor, ceea ce e real în capul meu, e real în realitate, pentru că realitatea este de fapt capul meu. Asta nu înseamnă că nu  există și un alt fel de realitate, poate chiar mai reală, adică cea obiectivă, din afara capului meu, ci doar că realitatea mea subiectivă are suficientă substanță pentru a putea fi numită realitate.

Cînd ni se refuză dragostea, sau orice are funcție și efect de dragoste la un moment dat, ne simțim ca și cum ni s-ar fi scufundat toate corăbiile. Întreaga realitate e colorată într-un gri deznădăjduit, sufocant. Nimic nu mai are sens, nimic nu mai merită, abia dacă mai găsim motivație să ne ridicăm din pat. Tot ce e rău, devine și mai rău. Toate greutățile devin și mai grele. Toate lucrurile frumoase pălesc. Toate scopurile își pierd fascinația. Asta pentru că sentimentul acționează la rădăcină, adică asupra eului nostru, asupra căruia are un efect depresiv. În consecință, toate proiectele și experiențele în care eul este implicat, pe scurt, viața, este alterată, stricată.

Cînd iubim și sîntem iubiți, efectul este invers și putem folosi și în cazul ăsta o metaforă din navigația maritimă: vîntul ne umflă pînzele! Aș putea să mă pierd într-o descriere fără sfîrșit a modului în care dragostea transfigurează întreaga experiență, o colorează în cele mai vii culori, îi dă strălucire, sens, energie. La fel ca și în cazul lipsei de dragoste, este vorba tot de o iluzie (în sensul că lucrurile rămîn la fel, ce se schimbă radical e modul nostru de a le privi, percepția noastră), însă o iluzie extrem de efectivă ce are un impact uriaș asupra modului în care navigăm prin realitate. Cînd ești îndrăgostit sau crezi că ești, niciun munte nu pare prea înalt, nicio problemă imposibil de rezolvat, nicio porcărie pe care viața ne-o servește inevitabil pe tavă la un moment dat nu pare a fi necomestibilă. Explicația e aceeași: rădăcina vieții, eul, este injectată cu vitalitate iar pentru că experiența este împletirea eului cu realitatea, rezultatul este că viața pare a fi creația unui eu atotputernic care își împrăștie peste tot fericirea fără ca ceva, orice, să îi poată sta în cale. Căci orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate fericire.