Hai noroc!

Oare „hai noroc” vine de la „să ai noroc” ? Probail, dar nu e aşa de important asta. Mai important e gestul care însoţeşte vorba asta. Barbaţii îşi strîng mîna cînd se întîlnesc, în semn de salut. Pînă să ajung în Suedia, credeam că bărbaţii din toată lumea fac treaba asta. Vorba celor de la Guerilla, toate femeile din lume ştie că binele învinge! Eh, l-aş contrazice un pic pe Tamango: am o bănuială că nu toate femeile din lume ştie că binele învinge, pentru că, iată, nu toţi bărbaţii din lume ştiu că atunci cînd te întîlneşti cu un alt bărbat, trebuie să dai mîna. Strînsul mîini, însoţit opţional de „hai noroc” sau altceva din registrul ăsta, e o întîmplare culturală care în alte spaţii culturale nu se practică. În anumite părţi din Asia, de exemplu, oamenii se înclină uşor în loc să dea mîna. Suedezii nu se înclină dar nu dau nici mîna, iar eu am rămas de vreo două ori cu mîna întinsă şi simţindu-mă prost. Facem de nenumărate ori greşeala să luăm ca insulte personale chestii care nu sînt nici pe departe aşa ceva. În Suedia bărbaţii nu dau mîna cînd se întîlnesc. Un simplu „hej” de la distanţă e suficient. Asta poate ar întări clişeul că nordicii sînt reci, dacă nu am ţine cont şi de altceva. Anume că atunci cînd doi bărbaţi  care sînt prieteni se întîlnesc, dacă se simte nevoie de mai mult de un simplu hej, atunci se îmbrăţişează.

Şi în domeniul ăsta, ca şi în altele, Suedezii ştiu mai bine decît restul lumii. Ieri eram în penitenciarul Rahova pentru un interviu cu un arestat preventiv. De obicei nu sînt obsedat de igienă,a din contră, uneori chiar mănînc mere fără să le spăl, de exemplu. Dar aşteptîndu-l pe respectivul să vină de la cameră, dintr-o dată am început să mă gîndesc că în drum spre mine n-o să dea pe la baie să se spele pe mîini, şi de unde ştiu eu de unde şi-a scos mîinile în momentul în care l-a anunţat gardianul că e cineva de la probaţiune care vrea să vorbească cu el? Mi-am spus atunci că orice ar fi, n-o să dau mîna cu el. Însă dragul de el a venit cu mîna întinsă şi bineînţeles că n-am putut să-l refuz. Nu-mi stă în fire să rup inimile oamenilor, deşi sînt unii care m-ar contrazice. Însă dacă uneori rup inimile oamenilor, o fac pentru că nu am de ales, acum am avut de ales şi am ales să îi strîng mîna. Nu prea tare, destul cît să nu se simtă refuzat.

Astăzi, în timp ce eram în puşcăria Jilava, de data asta, aşteptînd să mă întîlnesc cu un alt arestat, am început din nou să fiu nostalgic după Suedia, ţara unde oamenii nu îţi întind mîna, evitînd astfel unele momentele stînjenitoare legate de practica asta. Aş fi vrut ca deţinutul nostru să fie mulţumit cu un simplu bună ziua şi să stea jos. În timp ce visam la Suedia, un grup de deţinuţi care se întorcea de la o excursie la Instanţă tocmai intra pe uşă în aşa numitul PPD, în jargon de Jilava. Unul dintre ei, mare şi atletic, avea un tricou galben pe spatele căruia scria cu albastru Sverige, adică Suedia. Bineînţeles că a fost o coincidenţă, ca mai tot ce se întîmplă pe lumea asta, dar în mintea mea a fost mai mult decît atît. A fost un fel de breşă magică într-o realitate banală şi gri, una prin care o realitate mai bună şi mai luminoasă mi-a făcut scurt cu ochiul. Sigur, la cîteva minute după momentul ăsta quasi-metafizic, a venit deţinutul, fost consumator de droguri ca şi cel de ieri din Rahova, şi care la fel ca cel de ieri s-a simţit dator să-mi strîngă mîna pentru a-mi demonstra respectul. Vina nu e a lui, fireşte, şi nu l-am refuzat nici pe el. E vina unei mini-instituţii, instituţia strînsului mîinii, pe care eu aş desfinţa-o dacă aş putea.

O vizită în pușcărie

Am făcut multe vizite în pușcărie în viața mea de consilier de probațiune, dar azi-noapte a fost cea mai intensă. Noroc că a fost în vis, pentru că de data asta nu mai eram un vizitator care își termină treaba și pleacă în maxim două ore (cu excepția comisiilor- colegii știu de ce!), ci eram un locatar permanent al tristei instituții. Știu ce vorbesc, pentru că am vizitat mai multe pușcării și toate sînt triste. Nu mai îmi amintesc ce făcusem ca să ajung acolo. Îmi amintesc doar disperarea și sentimentul că sînt..înfundat, ăsta e cel mai potrivit cuvînt, avînd în vedere implicațiile. Și cînd ești la pușcărie nu de singurătate trebuie să-ți fie frică, ci tocmai de absența ei, adică de prezența celorlalți deținuți. Și tocmai de asta îmi era și mie frică azi-noapte, pentru că știam, așa cum știi doar în vis, că mai mulți deținuți îmi puseseră gînd rău. Acel fel de gînd rău care implică ridicarea săpunului la duș, mai exact. Dar fundul disperării, ca să zic așa, folosind o expresie nimerită în contextul ăsta, l-am atins cînd am aflat că pușcăria în care mă aflam nu era nici Rahova, nici Jilava. Dat fiind că am avut ocazia să cunosc personal directorii celor două pușcării, în vis îmi închipuiam că asta o să-mi asigure o oarecare protecție pe durata executării pedepsei, cum se zice. Dar ghinion, nu era nici Rahova nici Jilava, și m-am trezit astfel condamnat de două ori: odată la pușcărie și a doua oară, și asta era cel mai grav, la compania toxică și violentă a celoralți condamnați.

Poate asta e răsplata pe care o primesc în vis pentru că n-am furat inelul ăla de pe fundul bazinului. Poate dacă îl furam, în loc să ajung cu el în dulap cum zicea Alin și să devin un al doilea sau al nu știu cîtelea Smeagol, poate ajungeam la pușcărie și acolo aș fi visat că sînt în libertate și mănînc vată-pe-băț în Cișmigiu.

Azi sînt frumos

Dacă am mai scris şi altă dată posturi cu tentă narcisistă, ăsta o să fie mama şi tatăl lor al tuturor, la fel cum 2012 e mama şi tatăl şi bunicii şi toată familia extinsă a filmelor cu dezastre (aici l-am citat pe Roger Ebert).

Frumuseţea, credem toţi, e ceva stabil. Adică, ori eşti frumos, ori nu eşti. Nu poţi să fii frumos azi şi urît mîine. Sau  poţi? Lumina poate să fie şi particulă azi şi undă mîine, şi să dea din motivul ăsta dureri de cap fizicienilor de azi şi de mîine. Deci nu ar fi primul paradox din lume faptul că cineva poate fi frumos azi şi urît mîine.

Toţi avem zile mai bune şi zile mai rele, adică zile în care arătăm mai bine şi zile în care arătăm mai prost. Femeile ştiu asta mai bine decît bărbaţii, cred.  Sigur, depinde de cum ţi-ai făcut freza în ziua respectivă, de cum te-ai îmbrăcat. La bărbaţi lista se termină aici, în timp ce la femei mai continuă încă mult şi bine, trecînd pe la modul cum şi-au  asortat poşeta şi ajungînd la cît ruj şi-au pus pus pe buze. Dar frumuseţea mai depinde şi de altceva, de un je ne sais quoi (un nu ştiu ce) ce nu poate fi explicat prin haine sau aranjarea părului.

Şi eu simt asta pe pielea mea destul de frecvent. Sînt zile în care nu îmi vine să mă uit în oglindă, atît de urît mi se pare că sînt, şi sînt zile în care nu-mi vine să-mi dezlipesc ochii din oglindă. În momentele alea aş putea fi acuzat de narcisism, recunosc. Dar sînt rare.

Dar oglinzile care contează cel mai mult nu sînt acelea de sticlă, ci sînt acelea din carne şi oase, adică oamenii din jurul nostru. În ei căutăm confirmarea frumuseţii sau urîţeniei noastre, pentru că, la urma urmelor, doar ei contează. Cei ce îşi spun că ei vor să fie frumoşi „doar pentru ei înşişi”, ori se plăcălesc singuri, pentru că pe mine în niciun caz nu mă păcălesc, ori nu ştiu ce spun.

Aşa se face că încercăm să ne vedem reflectarea în ochii celor din jur, iar cele mai „curate” oglinzi sînt străinii, pentru că nu au fost „murdăriţi” de tot ceea ce presupune cunoaşterea unui om, cu alte cuvinte cei cărora le sîntem neutri, nici simpatici nici antipatici.

Azi, mergînd pe stradă, în tramvai, pînă în puşcăria Rahova şi înapoi, mă simţeam frumos, pentru că în mulţimea de oameni pe care puteam să o cuprind cu ochii, aproape de fiecare dată găseam nişte ochi, în general de femeie, care priveau la mine într-un mod, hai să-i zic plăcut. Nu modul era plăcut, ci felul în care mă făcea pe mine să mă simt. Puştoaice, femei mature,  frumoase, urîte, aşa şi-aşa, se uită mai mult sau mai puţin pe furiş la mine făcînd să mă întreb dacă nu cumva mă înşel cu privire la gîndul ăla care mă cuprinde uneori şi care îmi spune că o să mor singur şi nefericit. O femeie pe la 30 şi ceva de ani, cred, blondă, cu ochelari, îmi zîmbeşte din maşina în care stătea blocată în trafic.

Ar trebui să mă bucur de ziua de azi, cine ştie cînd o să mai prind una la fel de frumoasă? Nici soarele s-ar putea să nu mai strălucească la fel de frumos ca azi, pînă la primăvară.

Nu-i aşa că după ce miercuri am bătut recordul la cumpărat bilete la film, dacă mi-ar fi măsurat azi cineva concentraţia de narcisism din sînge, rezultatele ar fi ieşit de pe orice scală? Posibil, dar cine ştie dacă nu cumva mă aşteaptă zile în care eu o să mă văd urît, în care cei din jur or să mă vadă urît şi o să fiu cuprins de vreo depresie că o să mor singur şi trist?! Şi atunci, mă voi uita pe rîndurile astea şi mă voi simţi mai bine.

Singura problemă cu textul ăsta e că l-am publicat. Ar fi trebuit să rămînă doar pentru mine şi atunci aş fi fost un naricisist cu bun simţ. Dar, dacă nu le-aş fi scris aici, cu scopul de a le publica, probabil nu le-aş fi scris deloc, şi din cercul ăsta vicios nu e scăpare.