Posts Tagged ‘pavel’

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Poezia e un alt fel de a vorbi. E un fel de a vorbi în limbi îngerești, vorba lui Pavel. N-ar trebui să vorbesc tocmai eu despre poezie, care sînt un ignorant pur sînge în privința ei. Doar că am așa, niște intuiții, niște străfulgerări despre natura poeziei, fără să fi iubit, adică citit, vreodată cu adevărat poezia. Dar nu e niciodată prea tîrziu ca să te îndrăgostești, nu-i așa? Sper din tot sufletul. Și sper că asta e adevărat și cînd vine vorba de femei. Pentru că tot a venit vorba, și la femei mă pricep la fel de bine ca la poezie. Dar să nu mă mai laud atîta, îmi face rău.

Mai bine să împărtășesc cu dragii mei cititori, o poezie pe care am scris-o ieri. O profesoară de engleză a zis despre ea că e perfectă. I-a plăcut, spre mirarea mea, care nu mai scrisesem niciodată o poezie care să placă cuiva.

Sper ca cititorii mei care nu știu engleză să nu se supere. Eu nu vreau deloc să mă lepăd de limba română, dar vreau cu orice preț să devin foarte intim cu limba engleză. To get intimate cu ceva e precondiția procreației. Și exact asta vreau și eu, să procreez. Și copii, nu doar poezii, dar în privința asta limba engleză nu poate să mă ajute prea mult.

 

The mirror

The mirror is
Where mind and matter
Make love
And bring monsters to life

But never mind
The matter
Or the mind, for that matter
The mirror is all
That matters

It is as if
Mind wanted to
See itself reflected
In the matter
To matter for the matter
As it were
And so it created
The mirror

In the mirror
Reflexion meets reflexion
The soul faces the body
But since they are one anyway
The schizophrenia of their
Fabricated duality
(Plato was the greatest schizophrenic ever)
Takes the shape of a monster

Mi se pare că am mai avut titlul ăsta odată. Și nici măcar nu e al meu, el al unei cărți a lui Paleologu. Cartea începe într-adevăr ca și cum ar fi despre lucruri cu adevărat importante, dar continuă prin a vorbi despre tot felul de lucruri, de exemplu despre evoluția lui Eliade, despre virtuțile lui Andrei Pleșu și curiozitățile lui Iorga. Toate astea, sînt, desigur, importante, dar parcă lărgesc prea mult sfera sugerată de titlu.

În seara asta mă plimbam singur printr-un centru de București colorat și geros și mă simțeam singur. Deși sentimentul care mă colora pe dinăuntru avea mai multe cauze, mi-am dat repede seama că pînă la urmă e vorba de o lege (ne)naturală a sărbătorilor de iarnă, o lege care seamănă destul de mult cu gravitația și care după părerea mea sună cam așa: nefericirea interioară e  direct proporțională cu obligația exterioară de a fi fericit. Te simți mai singur zilele astea, de exemplu, tocmai pentru că mai mult decît altă dată simți că ar trebui să nu fii singur. Și așa mai departe.

Dar să revin la lucrurile cu adevărat importante. Plimbîndu-mă prin ger, de fapt mîncînd singur un sandwich la Subway-ul de la Cocor (pînă în seara asta nu știam că e un Subway la Cocor) și privind afară la trecătorii care se luptau cu gerul și zăpada nici topită, nici netopită de pe jos și la luminile colorate înspre Universitate, mi s-a aprins un beculeț. Un beculeț care de fapt nu mi-a spus nimic nou, dar m-a făcut să înțeleg și mai bine validitatea unui lucru pe care îl știam de mult. Pînă la urmă, tot ce contează pe lumea asta formată din oameni și lucruri, din ciocniri cu oameni și cu lucruri, alergări după oameni și lucruri, e dragostea. Dragostea e de atît de multe feluri încît e foarte curios care există un singur cuvînt care se referă la toate. Dar asta trebuie să însemne că toate aceste forme au ceva în comun. Ce are în comun dragostea față de iubit sau iubită cu cea față de mamă sau tată și cu cea față de fiu sau fiică? Am fi tentați să credem că nimic. Dragostea romantică e violentă, posesivă, carnală și extrem de orgolioasă. Dragostea față de părinți e adîncă și inevitabilă ca un fluviu ce curge cu privirea mereu întoarsă înspre izvor, iar dragostea față de copii e totuna cu sentimentul că ai fi oricînd dispus să-ți sacrifici chiar și viața dacă asta ar alina cu un strop durerea celor care au ieșit din tine. Ce au, atunci, în comun aceste forme de dragoste? Nimic. Sau aproape nimic. Și acest aproape nimic pe care îl au în comun se dovedește a fi decisiv. Iată cum stau lucrurile: dintre toate felurile de dragoste, dragostea romantică este cea mai mare, pentru că fără ea celelalte forme nu ar exista. Fără cineva care să iubească atît de mult pe altcineva încît să vrea să facă copii cu el/ea, nu ar exista nici dragoste de părinți și nici de copii, pentru că nu ar exista nici copii nici părinți. Așa stînd lucrurile, e limpede că dragostea romantică le include și le depășește pe toate celelalte și că ne putem referi doar la ea fără grija de a comite o nedreptate prea mare atunci cînd spunem că „cel mai important lucru din lume e dragostea”.

Din acest lucru mare rezultă multe lucruri mici, cum ar fi, de exemplu, că gravitatea resimțită a unei pierderi e mult mai mare în cazul fetei frumoase din autobuz care ți-a aruncat doar cîteva priviri dar în care ți s-a părut că citești primele litere din alfabetul  infinitului, după care a coborît din autobuz și s-a dus, decît pierderea unui portofel plin cu bani.

Mai înseamnă și că cei care nu au fost încă suficient de norocoși să găsească dragostea pînă la 30 sau 35 de ani, sau au găsit-o și n-au știut ce să facă cu ea, vor avea la vîrsta asta un zbucium existențial specific adolescenței, zbucium pe care cel care s-a însurat la 25 de ani nu-l mai are, pentru că acum are alte griji decît spleen-ul urban și angst-ul existențial. Are nevastă și poate copii, ceea ce nu prea mai lasă loc pentru mare lucru.

Mai înseamnă și multe alte lucruri, despre care nu mă pricep eu să scriu. Dar pînă la urmă tot ce contează e că dintre toate lucrurile cu adevărat importante cel mai mare e dragostea, după cum foarte bine zicea și Pavel acum vreo două mii de ani. Și cu toate astea a rămas și el un adolescent pînă a fost omorît, pentru că n-a fost însurat niciodată.

Karl Barth nu e ușor de citit, dar e o lege a naturii lumii noastre care spune că cele mai importante și frumoase lucruri sînt întotdeauna grele. Karl Barth e fără îndoială unul dintre cei mai mari teologi și gînditori ai secolului XX. Conform legii deja menționate, ar fi fost împotriva naturii să fie ușor de citit și înțeles.

Redau aici un pasaj din comentariul lui Barth la Epistola lui Pavel către Romani, un comentariu lung de aproape 600 de pagini.

Credința, pentru psihologia harului, este începutul și sfîrșitul, factorul decisiv și singurul relevant. Credința asumă cu încredere implicită, că existența invizibilă a oamenilor în Dumnezeu are realitate veritabilă și concretă. Credința este pasul incomparabil și irevocabil peste frontiera care separă omul vechi de omul nou și lumea veche de lumea nouă. Credința se prezintă ca o serie de paradoxuri: vid uman-plinătate divină; absența limbajului omenesc, ignoranță și așteptare- cuvinte divine, cunoaștere și acțiune;  sfîrșitul tuturor lucrurilor omenești-începutul posibilității divine. Credința este revoluția divină și răsturnarea prin care bine-cunoscutul echilibru între DA și NU,  har și păcat, bine și rău, este perturbat și demolat. Credinciosul care este mort cu Christos vede Crucea Lui ca pe o oportunitate de a înțelege insecuritatea existenței umane ca o necesitate divină indicînd dincolo de insecuritate. Credinciosul vede începutul lui Dumnezeu în sfîrșitul omului și lumina milei în furtuna mîniei Sale. Prin credință realitatea primară a existenței umane în Dumnezeu intră în orizontul nostru; prin credință pasul incomparabil este făcut; prin credință survine transformarea ireversibilă; credinței nu îi este permis să se uite înapoi: pentru credință, în lumina Momentului absolut și a morții lui Christos, nu există nicio supoziție, ci doar realitate: pentru credință nu există doar vid, ci și plinătate; nu doar credință omenească, ci și credincioșie divină. Atunci, întrebăm, ce este ceea în ce credem? Credem că Christos a murit în locul nostru și că deci noi am murit cu el. Credem în identitatea noastră cu omul nou invizibil care stă de partea cealaltă a Crucii. Credem în acea existență eternă a noastră care este fundamentată în cunoașterea morții, în înviere, în Dumnezeu. Credem că și noi o să trăim cu el. Credem, deci, că sîntem subiectul invizibil al acelei Futurum resurrectionis.  Cu multe semne de întrebare și de exclamare, cu toate rezervele și restricțiile necesare, afirmăm că această credință este credința noastră. Dar ea stă cu totul dincolo de sfera analizei psihologice, deoarece credința este actuala și pozitiva imposibilitate care este incapabilă să accepte posibilitatea ca păcatul să aibă vreo existență în planul harului. Cel care crede este cel care și are. Dacă credem, păcatul e în urma noastră.

Credința este posibilitatea de a îndrăzni să știi ce știe Dumnezeu, și de a înceta, deci, să știi ceea ce El nu mai știe. Asemenea cunoștință, deoarece presupune chestionabilitatea tuturor capacităților umane, este dincolo de competența noastră. Tocmai această recunoaștere constituie hazardul credinței. Credința este posibilitatea care aparține oamenilor în Dumnezeu, în Dumnezeu Însuși și doar în Dumnezeu, cînd toate posibilitățile umane au fost epuizate. Credința înseamnă nemișcare, liniște, închinare- înseamnă a nu ști.  Credința face inevitabilă o distincție calitativă între Dumnezeu și om; face inevitabilă și necesară percepția contradicției dintre El și lumea timpului, a lucrurilor și a oamenilor; și găsește în moarte singura parabolă a Împărăției lui Dumnezeu. În acest moment ajungem la semnificația vizibilă a “vieții lui Iisus”. Cu claritate și precizie crescînde Iisus, Vindecătorul, Salvatorul, Profetul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este determinat de faptul crucificării, pentru că în mod clar nu trebuie să-i înțelegem viața drept ilustrare a posibilității umane, nici nu putem să-L interpretăm așa. Tot aici întîlnim semnificația vizibilă a credinței creștine, care constă în perceperea faptului că linia morții care străbate viața lui Iisus este de fapt legea și necesitatea vieții umane în întregimea ei. Realizăm că sîntem morți cu Christos, că raportat la Dumnezeu sîntem ignoranți,  și că înaintea Lui încetăm să ne mișcăm și să vorbim, că tot ce putem face e doar să ne închinăm.

Orice imperfecțiune a textului e cauzată în întregime de traducerea mea după ediția în engleză a textului lui Barth