Dragoste și egoism

În cele mai rafinate și idealiza(n)te definiții ale dragostei, pe care ni le dăm noi înșine, cum putem și noi, sau le luăm din cărți, filme, povești adevărate etc, dragostea este întotdeauna opusă egoismului. Parafrazînd un cîntec celebru, unde e egoism, acolo nu e dragoste, pentru că dragostea reprezintă mereu uitarea-supremă-de-sine, sacrificiu, abandonare în și pentru celălalt și așa mai departe, ni se spune și ne spunem. Și spunîndu-ne asta, trăim o senzație de înălțare sufletească, mulțumiți fiind că, deși probabil nu o să avem noi înșine norocul să trăim dragostea ideală, am atins-o măcar în principiu, adică în definiție.

Îmi pare rău că trebuie să fiu eu cel care strică un moment așa de înălțător, mai ales că omului modern nu-i e dat să trăiască prea multe momente înălțătoare, din moment ce își petrece viața printre rafturi de supermarket, dar definiția asta a dragostei e cel puțin confuză. E confuză pentru că folosim nediferențiat cuvîntul dragoste pentru mai multe feluri de dragoste.  Grecii aveau patru cuvinte diferite pentru dragoste  (agape, filia, eros, storge) fiecare dintre ele cu sensul lui bine definit. Agape e dragostea ca sacrificiu și abandonare supremă de sine, în timp ce eros e într-un fel opusul ei, adică o dragoste care are în centru tocmai sinele celui care iubește. A ghicit deja toată lumea că dragostea romantică, aceea la care visăm cu toții, e eros. Dragostea romantică este întotdeauna strîns legată de amorul propriu. Așa se explică de ce atunci cînd dragostea romantică, eros, nu e împărtășită, ne simțim ca și cum ni se neagă valoarea umană (sînt cuvintele lui Patapievici din Zbor în bătaia săgeții, pe care le folosește cînd își amintește un episod romantic nefericit din tinerețe).

Unii, mai slabi de înger și intoxicați la maxim cu eros, ajung să se sinucidă, deoarece atunci cînd obiectul iubirii lor pleacă și nu se uită înapoi, pleacă cu o parte din propriul lor sine, și partea asta e direct proporțională cu intensitatea sentimentului. Astfel, trezindu-se singur, părăsit de iubire, respectivul se simte jefuit și de propriul sine iar a pune capăt vieții cărnii i se pare doar o simplă formalitate. E trist că în momentele alea eroul nostru nu-și dă seama că ce îl face să se simtă atît de lipsit de valoare nu e dragostea pentru o altă persoană, ci dragostea pentru el însuși. Faptul ăsta e foarte elocvent ilustrat de unele întrebări pe care și le pun toți îndrăgostiții nefericiți:  ce are ăla/aia și nu am eu ? Nu sînt destul de frumos/deștept/bogat  pentru tine ? De ce nu iubește?  și așa mai departe. În toate întrebările astea și altele similiare accentul cade întotdeauna pe eu-ul celui care nu e iubit.

Că e bine sau că e rău, asta nu știu, dar că așa stau lucrurile cînd vine vorba de dragostea romantică, adică de eros, e un fapt indiscutabil. Adică, egoismul e o parte esențială a dragostei romantice, iar dacă are sens vreodată să vorbim despre dragoste necondiționată, în niciun caz nu are sens să vărbim despre dragoste necondiționată atunci cînd vorbim de eros, pentru că eros este dragostea prin definiție condiționată : iubesc ca să fiu iubit, ador ca să fiu adorat la rîndul meu, iar dacă nu sînt iubit și adorat, atunci, dacă stau mai prost cu sinele, am șanse să mă sinucid, iar dacă stau mai bine trec repede peste cel/cea  care nu-mi răspunde la iubire și adorare și încerc să găsesc pe cineva care o va face. Deși poate unora li se va părea o descriere trivializatoare și care aruncă stelele în noroi, nu e nici mai mult nici mai puțin decît o lege a naturii…dragostei. A dragostei romantice, mai exact.

Dacă așa stau lucrurile, și așa stau, concluzia este că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie respectat ca atare. În dragostea romantică nu-mi este permis să mă gîndesc mai întîi la binele tău, să mă însor cu tine din milă etc, pentru că făcînd astfel, adică neglijînd egoismul sau nedînd Cezarului ce al Cezarului, ca să zic așa, încalc legile naturii dragostei iar asta are întotdeauna ca rezultat un dezastru. Dacă cineva prelungește o relație din milă, va observa că, deși momentan amînă suferința celuilalt, nu face altceva decît să își prelungească propria nefericire și să contribuie la agravarea suferinței celuilalt, care mai devreme sau mai tîrziu va exploda. Doar dacă cineva alege să joace rolul unui sfînt toată viața, să își ignore, adică, propria nefericire, are șanse să îl ferească pe celălalt de suferință. Însă prețul plătit e propria nefericire și nici măcar de rezultat nu poți fi sigur, pentru că în dragoste nasul funcționează ca în niciun alt departament al existenței iar partenerul  îți poate mirosi ipocrizia.

Concluzia, care se impune singură, e că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie pe primul loc. Adică, trebuie să mă asigur de la bun început că tu mă poți face pe mine fericit/ă, pentru că nu mai astfel voi fi și eu în stare să te fac pe tine fericit/ă. Pentru cei care aleg să se agațe de o definiție greșită a dragostei, confundînd pe eros cu agape, rezultatul inevitabil este, mai devreme sau mai tirziu, ipocrizia și apoi dezastrul.

De ce scriu cu î din i

Poate dintre cei care mai citesc ce scriu aici cineva se va întreba: tipu’  ăsta nu pare să fie prost de tot, dar atunci de ce nu știe să scrie ca lumea cu â din a și sunt în loc de sînt? Cineva chiar s-a întrebat, adică m-a întrebat, deși nu în forma asta.

Ironic, am ajuns să scriu așa punîndu-mi eu însumi întrebarea asta. Citindu-i pe Patapievici, Pleșu, Liiceanu etc am observat că scriu cu î din i. Mi-am spus că se cred ei mai deștepți  decît restul lumii și pentru că mi se părea că au dreptate să se creadă am interpretat faptul ăsta ca pe o licență personală întru totul justificabilă.

Cred că era prin anul 3 de facultate cînd am văzut, sau am observat, căci poți să vezi fără să observi, că într-o revistă serioasă ca Dilema veche se scrie  tot cu î din i.  Mi-am spus atunci că trebuie să fie altceva la mijloc decît mofturile unor intelectuali răsfățați, așa că am scris un email către Dilema veche în care întrebam de ce scriu ei cu î  din i cînd toată lumea scrie altfel. Spre surprinderea și fericirea mea, mi s-a răspuns la email. (Încă și mai fericit am fost acum vreo 2 săptămîni cînd Ken Miller, unul dintre cei mai mari biologi  americani, autorul cărții Finding Darwin’s God pe care tocmai o terminasem de citit, mi-a răspuns foarte călduros la un e-mail la fel de călduros)  Și nu mi-a răspuns oricine, ci chiar Mircea Vasilescu, redactor la Dilema Veche și Profesor la facultatea de Litere. În total am primit de la el vreo două e-mailuri pe care însă n-o să le povestesc aici. Pe scurt, el mi-a spus că decizia de a se trece la scrierea cu î din a și cu sunt în loc de sînt a fost una în totalitate politică. În comisia care a votat legea au fost doi lingviști, unul dintre ei a votat împotriva legii iar celălat s-a abținut. Faptul ăsta în sine clarifică definitiv aspectul științific al problemei. Dar domnul Vasilescu a continuat spunîndu-mi că în forma de scriere cu î din a se încalcă un principiu fundamental al limbii române, și anume principiul fonetic, care spune că pentru un anume sunet există un singur semn/literă.

Așa că de atunci, poate și cu un pic de mîndrie că am și eu ceva în comun cu Pleșu, Liiceanu și Patapievici, scriu cu î din i, avînd dubla satisfacție: că sînt altfel decît toată lumea și corect din punct de vedere științific în același timp.