Despre Dumnezeu

Baruch Spinoza are o carte care se cheamă chiar aşa, şi cu toate astea n-aş putea spune că am furat titlul de la el. Cineva se lua de mine mai demult că scriu prea mult despre Dumnezeu pe blogul ăsta. Asta pentru că, parafrazînd, toate drumurile duc în cele din urmă la Dumnezeu. Biologia duce la un dumnezeu sau la absenţa lui, care e tot un fel de prezenţă, o prezenţă negativă. Fizica ajunge şi ea la dumnezeu (scriu fără majusculă pentru că aici intră şi dumnezeul lui Einstein, de exemplu, care nu are nevoie de majusculă pentru că nu e personal). Mergînd spre infinitul mic, ajunge la „particula dumnezeu” sau bosonul Higgs (despre care nu ştiu nimic, în afară de nume). Sigur, Dumnezeu e aici doar o metaforă, la fel cum e şi atunci cînd Hawking spune ca fizica ne face să cunoaştem mintea lui Dumnezeu (probabil şi aici trebuia tot fără majusculă). Dar chiar aşa, metaforic, tot la Dumnezeu s-a ajuns, sau la dumnezeu, dar dintr-un anume punct de vedere nu e nicio diferenţă între Dumnezeu şi dumnezeu.

Aşadar, ca o fire atrasă spre absolut şi întrebările ultime ce sînt, ajung iar şi iar să vorbesc despre Dumnezeu. Cînd vine vorba despre Dumnezeu, prima întrebare care se pune e „există sau nu există?”. Probabil nicăieri nu-şi găsesc vorbele lui Hamelt (a fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea) o mai frecventă aplicaţie decît în cazul lui Dumnezeu, chiar dacă Shakespeare le-a vrut altfel. De fapt, dacă stai să te gîndeşti, dacă nu o aplici lui Dumnezeu, meditaţia lui Hamlet nici nu prea are sens.

Însă eu am trecut de întrebarea asta şi ce mă preocupă acum este cum este Dumnezeu. Îmi amintesc o povestire adevărată despre un matematician care trăia acum cîteva sute de ani (din nefericire, nu-mi mai amintesc numele matematicianului, am citit povestirea exact acum un an..că tot a venit vorba de ani: La mulţi ani! ). El credea că Dumnezeu există, dar mai credea şi că Dumnezeu e duşmanul lui cel mai mare. Îi era frică pentru viaţa lui aşa de fiecare dată cînd se urca pe un vapor, trimitea o telegramă la un ziar mare în care anunţa că a rezolva cvadratura cercului sau o altă problemă insolvabilă a matematicii, nu-mi mai amintesc exact care. În momentul cînd ajungea la destinaţle, trimitea imediat o altă telegramă în care retracta ce spusese în prima. Tipul ăsta şmecher povestea rîzînd că făcea treaba asta pentru a fi sigur că Dumnezeu nu aduce vreo furtună pe mare ca să-l omoare pe el, căci la cît de mult îl ura Dumnezeu, cu niciun chip nu ar fi permis ca tocmai el să rămînă în memoria umanităţii ca cel care a rezolvat cea mai grea problemă a matematicii. Cu alte cuvinte, îl ţinea în şah pe Dumnezeu.

Amuzant, nu-i aşa? Ca şi cum Dumnezeu ar fi avut nevoie de un vapor şi de o furtună dacă ar fi vrut să-l omoare pe el. Şi cum comicul se amestecă întotdeauna cu tragicul, din păcate astfel de concepţii comice despre Dumnezeu găseşti peste tot în jurul tău, şi uneori chiar în tine însuţi, dacă te uiţi foarte atent. Ăla e momentul în care comedia devine tragedie.

Tot ce ştiu eu despre cititul pe internet îmi spune că mi-am pierdut pe drum 70 la sută din potenţialii cititori, din cauza lungimii postului. Celorlalţi 30 la sută le mai urez încă odată „La mulţi ani!”