Jucării pentru copii

Am o conversaţie cu o colegă de birou despre de ce astăzi ne e din ce în ce mai greu să facem copii. Occidentul, cu  cît a devenit mai bogat şi mai răsfăţat, cu atît a pierdut pofta pentru făcut copii, spuneam eu. Nu voiam să spun că a  scăzut pofta pentru sex, care nu e acelaşi lucru cu pofta pentru făcut copii, deşi la cel mai elementar nivel cele două sînt inextricabil legate. Mie mi se pare că între pofta pentru făcut copii şi pofta pentru sex, cel puţin în Occidentul civlizat, e o relaţie invers proporţională.

Colega mea face observaţia că părinţii de astăzi se simt datori să  îşi bombardeze copiii cu munţi de jucării, pe care aceştia sînt incapabili să îi aprecieze şi de care oricum nu au nevoie. Culme a ironiei, ăsta este unul dintre motivele principale pentru care occidentalul de azi nu vrea să facă copii, i se pare că nu o să îşi permită să îl îngroape în jucării. Cu nenumărate hăinuţe şi haine pe care oricum nu le apreciează nimeni. Hainele fac parte dintr-un complex de elemente prin care noi, adulţii, ne punem în scenă în faţa celorlalţi. Cred că va fi toată lumea de acord că un nou născut sau chiar un copil de patru ani, nu are niciun fel de grijă, cu atît mai puţin grija de a se pune în scenă. Tot ce-şi doreşte el e să primească sînul matern la timp. Sau biberonul surogat.

După observaţia asta legată de jucării, în creierul meu se aprind mai multe beculeţe care semnalizează că s-ar putea ca acolo să fie originea novomaniei (un termen inventat de mine acum prin care vreau să desemnez dimensiunea bolnăvicioasă pe care noul şi noutatea o au în vieţile noastre de indivizi moderni). Fără să am pretenţia că ştiu ceva despre dezvoltarea copilului, îmi imaginez totuşi că fluxul constant de jucării în care se scaldă copilul face imposibil ca acesta să stabilească vreo relaţie afectivă cît de cît substanţială cu vreuna dintre ele. Altfel spus, astăzi jucăria preferată, mîine definitiv uitată. Pentru că abordează povestea asta  seria de filme Toy Story este atît de bună.

Astăzi ştim că în primii ani de viaţă se formează şi structurează modalităţile fundamentale de funcţionare şi raportare la lume. Dacă noul este atît de important pentru copilul care vrea în fiecare zi altă jucărie, nu e deloc surprinzător că odată ajuns adult va alerga după filme noi, muzică nouă, haine noi. Că noul, adică, va fi devenit pentru el o valoare supremă.

Aici e momentul unde lucrurile devin cu adevărat serioase, anume momentul în care modalităţile de raportare la lumea obiectelor debordează şi ajung să fie modalităţie de raportare la oameni. Cea mai mare problema pentru cuplurile romantice de astăzi, care foarte rar mai reuşesc să ajungă o familie, este noul. Problemele apar odată cu instalarea rutinei, care rutină, după cum o înţeleg eu, înseamnă eliminare sistematică a noului. El sau ea ajung să îşi dorească altceva, pe altcineva, un nou partener care de cele mai multe ori nu are altă virtute în afară de faptul că e altceva sau altcineva. Pentru scurt timp, desigur. Pînă devine la fel şi acelaşi şiciclul este reluat. Pe scurt, vrem mereu alte jucării.

Cu privire la egoismul Occidentului care nu vrea să mai facă copii pentru că aceştia îi strică corpul, îi mănîncă timpul, banii, se impun două observaţii importante. Prima, anume că Occidentul pare să fi uitat faptul elementar că nu există pe lume fericire mai mare decît aceea de a face un copil. Oricîte realizări, premii Nobel, călătorii în jurul lumii etc etc ar avea  cineva, dacă nu a făcut cel puţin un copil, odată ajuns la sfîrşitul vieţii va fi zdrobit de sentimentul că a trăit degeaba.

În al doilea rînd,  a face copii mulţi reprezintă o adevărată investiţie pentru bătrîneţe. Occidentalii devin din ce în ce mai dependenţi  de stat de la care se aşteaptă să aibă grijă de ei. Dar dacă cineva a făcut  trei, patru copii, cu siguranţă cel puţin unul dintre ei nu va fi plecat peste mări şi ţări şi nici nu va o inimă atît de haină încît să fie lîngă ei înainte de moarte.

Cine ar fi crezut că jucăriile pentru copii pot fi atît de periculoase!

Fantome

În general, cînd văd un film bun, simt o nevoie imperioasă să scriu despre el. Acum am văzut un film pe care l-aș putea numi bun doar dacă  aș fi extrem de generos.Ghosts of Girlfriends Past este doar o altă comedie romantică brînzoasă de la Hollywood. Deși beneficiază de Michael Douglas în rol de fantomă, filmul nu aduce nimic extraordinar ca film.  Dar aduce ceva interesant ca tematică. Filmul ăsta e doar un alt exemplu de un subiect cu potențial de care Hollywoodul și-a bătut joc împachetîndu-l într-un scenariu ieftin și mii de clișee.

Problema e cea a lui Connor Mead, dacă-mi amintesc eu bine cum îl cheamă pe acest nou Don Juan. Un tip care a cucerit atîtea femei încît lacrimile lor adunate la un loc pot să dea naștere unei ploi torențiale de cîteva minute (ăsta a fost unul dintre puținele momente interesante din film). Un tip care schimbă femeile așa cum se schimbă șosetele sau chiar mai des. Un tip cinic care nu crede in dragoste și spune despre ea ceva asemănător cu ce spunea Marx despre religie (că e opium pentru proști). Un tip pentru care căsătoria e o instituție arhaică, perimată și opresivă. După părerea mea, problema e interesantă pentru că eroul ăsta nu e deloc o ciudățenie, ba din contră, e un tip destul de comun. Foarte mulți bărbați seamănă cu el. E ceva în aerul zilei de azi care ne face să ne mirosim unii pe alții ca pe simple bucăți de carne, să ne adulmecăm, să ne devorăm în izbucniri volptuoase de poftă și să trecem mai departe. Exisă niște explicații ale biologiei evoluționiste foarte amuzante pentru faptul că bărbații vor să aibă cît mai multe partenere sexuale iar femeile tind să se rezume la unul singur. Sînt atît de amuzante încît eu n-o să le redau aici pentru că nu vreau să fac din blogul meu un loc de spus bancuri. Poate un pic mai mult bărbații, dar în orice caz și femeile, respiră același aer.  Despre asta e vorba în film și d-aia ziceam că problema e interesantă.

Dar filmul o dă cel mai mult în bară atunci cînd face din problema lui Douglas Connor o poveste excepțională, explicînd atitudinea acestuia față de femei, relații dragoste, căsătorie etc prin existența unui unchi malefic (Michael Douglas) care și-a transmis în nepot arta întunecată a datului femeilor pe spate. Dacă oamenii ar ajunge așa doar pentru că au avut un unchi bogat și care l-ar face pe Hugh Heffner să pară o ușă de biserică, adică datorită unor cauze concrete din istoria formării lor, lucrurile nu ar sta așa de rau cum stau azi. Dar faptul că trăim într-o lume populată din ce în ce mai mult de fantome care nu fac altceva decît să fredoneze întruna versurile you and me baby ain’t nothing but mamos, so let’s do it how they do it an the Discovery chanel și care sfîrșesc prin a dansa după ele, nu poate fi explicat decît prin niște cauze structurale, adică prin aerul pe care îl respirăm azi.

E 4 30 a.m și nu ar trebui să-mi solicit capul în legătură cu probleme atît de complicate. Mă mir că am fost în stare să scriu și rîndurile astea, așa semi-coerente cum sînt. Îmi vine să scriu o concluzie, dar parcă toate concluziile îmi fug din minte.

Mă pipăi temător, dar consistența cărnii nu poate fi în niciun caz dovadă sigură că nu aș fi și eu vreo fantomă.