La munca!

Din pacate nu m-am plimbat atit de mult cit mi-as fi dorit. N-am fost la Paris, nici la Londra, nici la Roma, nici la Viena. Dupa enumerarea asta cineva ar putea sa intrebe, dar unde ai fost, atunci? Pai am fost in Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Amsterdam si Rotterdam (Olanda), Bruxelles si alte citeva orasele din Belgia, Madridul din Spania, Tallin din Estonia si cam atit. Ah, am fost si la Dobrici, in Bulgaria, pe vremea cind aveam BMW inscris in Bulgaria. Ce vremuri…

Cind am fost ultima data la Oslo, adica vara asta, am fost efectiv socat sa vad ca monopolul pe cersetorie in centrul orasului e detinut de cersetori romani. Ma plimbam pe Arke Brygge cu doi prieteni norvegieni, cind unul dintre ei imi spune, ia uite, si astia sint romani. Eu, sceptic, intreb cum de e atit de sigur. El imi spune, zi-le ceva in romana. Eu ii spun tinerei care era la doi pasi de mine sa se duca la munca (la munca). Reactia ei e una de „ce muncaaa maaa, i-auzi la el”, si in timp ce ea isi avea reactia, un tip cu burta si mustata apare de nu stiu unde si verbalizeaza si el violent in directia mea. Da, erau romani, sau cam asa ceva. Prietenul meu norvegian ride si ma intreaba ce le-am spus. Eu ii raspund ca i-am trimis la munca iar el ma intreaba care e cuvintul. Ii mai repet de citeva ori formula magica „la munca” care stirnise atita indignare intre compatriotii mei cersetori, iar el incepe sa o repete si reuseste dupa citeva incercari sa o redea surprinzator de bine.

Mi-am amtint de episodul asta pentru ca zilele astea sint la Madrid si situatia e cu totul alta. Am mers de citeva ori cu trenul in zona metropolitana a Madridului si aproape in fiecare tren am vazut cite un cersetor. Doar ca nu erau romani, erau spanioli. Mi s-a explicat ca situatia economica dramatica din Spania ii face pe multi spanioli sa comita gesturi disperate. Unii se sinucid in fata trenului, cum s-a intimplat chiar recent, altii cersesc, tot in tren, sau in alte parti.  E foarte posibil ca sinuciderile sa nu aiba de-a face cu criza economica. La urma urmelor, motivele pentru care cineva alege sa spuna adio vietii sint intotdeauna complexe. La fel si cu cersetoria: e posibil ca cersetori profesionisti sa profite de situatia economica pentru a inventa povesti lacrimogene. Dar oricum ar fi, ramine schimbarea semnificativa in peisajul urban al unei capitale europene, anume ca propriii cetateni incep sa devina un segment semnificativ din populatia de cersetori, lasind mai putin loc pentru aventurierii din alte parti. Dar cel putin la Oslo e in continuare foarte mult loc pentru cersetori. Norvegienii o duc in continuare mult prea bine pentru a iesi la cersit.

PS: Ca de fiecare data cind sint in deplasare si n-am laptopul cu mine, scriu fara diacritice.

Artist sau ACTIST?

La metrou, în trenurile vechi, cu vagoane care nu comunică între ele, mai vezi din cînd în cînd cîte un performer de stradă care încearcă să facă un ban cinstit. Cele mai multe reprezentări sînt patetice şi unii  mai scot cîte un leu din buzunar de milă. Alteori, însă, interpretarea poate să fie excepţională şi foarte mulţi bagă mîna în buzunar.

Aşa a fost sîmbăta asta cu aceşti doi muzicieni ambulanţi.  Îţi dădeai imediat seama că cel mai în vîrstă dintre ei era un adevărat euro-muzician, pentru că arunca texte în franceză şi italiană. Faptul că aceşti showmeni formaţi prin străinătăţuri au revenit în Patrie e de natură a te pune serios pe gînduri! Mai poate fi şi un indicator economic care spune că Bucureştiul o duce mai bine decît Parisul sau Roma. Cel puţin pentru cerşetori şi muzicieni ambulanţi.

Dar să revin la interpretarea amicului nostru internaţional, care, ziceam, a făcut pe foarte mulţi din vagonul în care ne aflam să bage mîna în buzunar. Interpretarea poate nu era neapărat impecabilă din punct de vedere muzical, dar era plină de un entuziasm şi o energie molipsitoare în stare să descreţească şi cea mai acră figură. Şi, mult mai important, să deschidă un procent mult mai mare de buzunare.

Desigur, succesul la buzunare n-a fost sută la sută. De exemplu, pe mine n-au reuşit să mă facă să scot din buzunar decît telefonul, pe care l-am folosit ca să-i filmez. Pe gratis. O gagică (apare în clip, în stînga) dansa pe scaun, tot pe gratis. E drept,  e singura care a aplaudat şi a chiuit de bucurie, deci presupun că şi-a plătit într-un fel biletul. În clipul meu pare foarte cuminte, îmi foarte pare rău că n-am prins-o în flagrantul dezmăţului.

Ăsta e riscul pe care şi-l asumă orice artist, la urma urmelor: ca mulţi să le guste produsele artistice fără să plătească. Şi un artist adevărat se bucură mai mult cînd foarte mulţi oameni îi gustă pe gratis produsele, decît atunci cînd adună profit de la cei, inevitabil semnificativ mai puţini, care au fost dispuşi să plătească pentru a gusta.

Asta mă face să trag concluzia că cei din spatele ACTA sînt în primul rînd oameni de afaceri şi abia la fund de tot un pic artişti.

Recunosc, un metrou plin de bună dispoziţie, muzică şi dans etc, are farmecul lui. Dar parcă mai mult farmec are un metrou gol, probabil ultimul care mai circulă după unşpe’ noaptea…

Dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook

Acum opt ore, am postat asta pe Facebook: „Nu ştiu cum să-ţi multumesc pentru că i-ai scris tatălui meu (…). Mi s-a spus că, prin testament, mă imploră să nu-l reneg pe Dumnezeu şi nici ţara. Ce lucru ciudat, să ai părinţi oneşti! Adevărul este că m-am format prin reacţie la virtuţile lor şi că am practicat impertinenţa şi am cultivat egoismul din ură resimţită faţă de modestia lor. Te răscumperi cum poţi pentru faptul de a fi ardelean, tara asta care continuă să nu-mi alimenteze orgoliul- Cioran într-o scrisoare către Noica”

Ce s-a întîmplat? Nimic, absolut nimic. Nimeni n-a „apreciat” aka dat like, nimeni n-a comentat, niciun ecou. E limpede că eu nu înțeleg deloc cum stă treaba pe Facebook. Am postat tot felul de prostii de-a lungul timpului, și de fiecare dată era un ecou. Acum, nimic! Să nu intereseze pe nimeni cum a ajuns Cioran cinicul, misantropul și nihilistul, ca să nu-i zic acritura, care a fost? O astfel de declarație aruncă lumină foarte interesantă asupra la tot ce a scris Cioran. Oare nu s-a găsit niciun ardelean care să fie ofesnat de faptul că Cioran spune aici că a fi ardelean e o tară și o chestie de care trebuie să te răscumperi? Sau, în sfîrșit, măcar să te întrebi de ce îi scria Cioran lui Noica de la Paris. Una peste alta, sînt foarte dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook, mai puțin de cei care nu vorbesc limba română.

De obicei pun pe Facebook linkul către ultima postare de pe blog, dar acum, de frica prietenilor de acolo, n-o să-l pun. Deși ar merita să-mi adun tot curajul și să pun linkul, poate ar primi vreun like, ceea ce ar fi ironic.

Notă: Acest text este o glumă și trebuie tratat ca atare. Dar mă gîndesc totuși să-mi închid Facebookul, avînd în vedere relațiile cu prietenii de acolo. Notă la notă: Și ultima frază a fost tot o glumă. Notă la notă la notă: Și așa mai departe.

Un balon de apă sau știe cineva cum se face back-up la creier?

Cineva tocmai îmi povestea cum, plimbîndu-se pe străzile Parisului, a fost speriată teribil de un balon de apă aruncat de la etaj de o obrăznicătură mică. În afară de faptul că potăi există și la Paris, povestea nu pare a avea nicio semnificație. Mie, însă, mi-a adus aminte de niște gînduri pe care le avusesem mai devreme în cursul zilei, coborînd scările Bibliotecii Centrale Universitare (din cînd în cînd, cîte un cititor mă întreabă ce înseamnă BCU). Făceam pe eroul, așa că luasem scările. Cînd mai aveam un etaj, piciorul mi-a alunecat pe marginea treptei. M-am dezechilibrat și era să cad, dar cel mai complicat control de stabilitate proiectat vreodată, creierul meu, și-a făcut repede treaba și am reușit să-mi regăsesc echilibrul înainte să mă rostogolesc pe scări. Probabil prea multă cafea, prea mult Eliade, prea mult stres. Oricum, pentru că mintea mea o ia mereu razna, imediat mi-a fugit gîndul la ce ar fi putut să se întîmple dacă aș fi căzut. Poate n-ar fi fost nimic grav, poate doar mi-aș fi luxat piciorul sau m-aș fi ales cu un cucui. Dar gîndul mi-a fugit imediat la latpop, pe care îl țineam în mîna dreaptă. Cu siguranță s-ar fi făcut praf pe scări. Și în el, deoarece nu sînt prevăzător să-mi fac backup, e cea mai importantă parte din viața mea în momentele astea, adică teza de doctorat la care muncesc (cu oarecare spor) de trei ani. Dacă mi-aș fi pierdut laptopul, rezultatul ar fi fost dezastruos. A fost un moment de iluminare și în seara asta îmi fac un update de back-up.

Dar laptopul e plastic și ceva metal. Am trecut imediat la imagini mult mai plastice și mi-am văzut împrăștiată pe jos materia cenușie, la care, din păcate, nu se poate face back-up nicăieri. Am simțit atunci extrem de dureros radicala fragilitate a tot ce e omenesc. Mă cred buricul pămîntului, și într-un fel sînt. Mă cred capabil de gînduri mari. Mă cred capabil de acțiuni nobile. De trăiri sublime. De dragoste. De aprecierea frumosului. De contemplarea lucrurilor ultime. Și dintr-o dată, un picior greșit reduce toate astea la o baltă de sînge și un raport medico-legal. Ce se va alege atunci de toate gîndurile și trăirile mele, unice în univers? De toate lucrurile netrăite? De copiii mei neconcepuți? De teza mea de doctorat neterminată? De romanul meu (despre care cred că poate fi mare) nescris?

Știe cineva cum se face back-ul la creier? Chestia asta la fel de fragilă ca un balon cu apă în care totuși și-a făcut loc, vai!, absolutul?

Time and the meaning of life

Our life is made of time. Unfortunately for us, time is fleeting. Unlike our life, time can flow as long as there is a Universe. But even if our live would last as long as the Universe itself, it would still be short, because we are satisfied only by the infinite.

Now, leaving aside the fact that life is so short, there is something in the way we live our life that makes it even more pitiful. We spend our life in a perpetual waiting for…something else. There are, of course, islands in time in which we are fully content, moments that we would like to last forever. Moments like being in love in Paris or, for that matter, in any other place on Earth. Or having a vacation in an exotic destination. But these are

Read More but short stops in which we catch our breath and start running again. Life, as it is, is but perpetual motion towards an unknown and unknowable destination. We die as unfinished projects and this is what makes every death so tragic. In the whole history there was nobody who  got there. May it be with life also as it is with any other thing? The meaning of a thing is always outside the thing itself. The meaning of a knife is in it’s ability to cut bread or human flesh. Thus, the meaning of a knife is not in the knife, but in something outside it. Logic would have us believe that the meaning of life is not in anything in life, but can we even imagine anything outside life? The meaning of life would be life itself only if life would  be eternal, but since life is limited in time, it cannot be so. It looks like time is the enemy of the meaning of life, not time itself but fleeting time which makes life fleeting.

And most of the time it is we who are the greatest enemies of the meaning of our  lives. When we live for the next second and neglect the present one, we contribute in making our lives shorter than they already are. In doing this we take the end and bring it into our lives before is actually ending time. But we are beings who feed on hope and hope is always something pertaining to the future. To make our lives meaningful, that is, to make peace with time, we would have to give up hope. But without hope, what is life? It is now clear that we are dealing with a paradox. To live is to hope, but to hope is to jump out of life. So it is life who is pregnant with it’s own meaningless. Or is it just a signal to a meaning beyond? Beyond what? The end.