Pietre prețioase

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.

Faimă netransmisibilă

Pushwagner e un artist norvegian care arată foarte rău. Arată rău pentru că s-a ruinat prin paradisuri artificiale. A studiat la   Şcoala de Artă şi Design din Oslo, dar apoi a început să consume droguri. Şi a consumat în stil mare, aşa cum le fac artiştii pe toate. Dar l-a un moment dat, probabil unul dintre ultimele momente în care ar fi putut s-o mai facă, s-a trezit şi a reuşit să spargă bula în care creda că trăieşte ca în rai dar în care de fapt se sufoca încet şi sigur. A renunţat la consum şi s-a apucat să deseneze. Cel puţin aşa am auzit eu povestea de la un prieten din Oslo, în timp ce făceam fotografiile de mai jos. Le-am furat din expoziţia de pe Arke Brygge, ca un bun român ce sînt. Un prieten i-a cumpărat pe nimic desenele, care au fost imediat recunoscute  ca voloroase şi în consecinţă preţul lor a crescut ameţitor. Pushwagner şi-a dat prietenul în judecată, şi-a recuperat desenele şi acum se bucură de celebritate. Dacă ai o expoziţie pe Arke Brygge, cea mai hip zonă din Oslo, înseamnă că eşti foarte faimos. Să sperăm că Pushwagner mai are destulă vitalitate în corpul său supra-folosit pentru a se bucura de plăcerile faimei. Ar fi păcat să se piardă aşa, în van. Din păcate faima nu e transmisibilă, ca s-o lase moştenire cuiva, spre deosebire de alte boli.

Fericire într-o seringă

Aş vrea să locuiesc în Copenhaga, Stockholm sau Oslo. După mine, this is as close to heaven as an earthly city can get (pur şi simplu nu puteam să spun chestia asta în română).

Oslo, August 31st e un film norvegian care din cîte am auzit a cîştigat TIFF-ul de anul ăsta. Asta n-are mare importanţă,  ce contează e că filmul ăsta mi-a atins atîtea corzi sensibile încît în timp ce mă uitam la el mă simţeam ca o orchestră ce interpretează o simfonie. O simfonie tragică, disperată, noir, poate a la Mahler, dar o simfonie în orice caz şi încă una foarte frumoasă, aproape sublimă.

Filmul ăsta m-a făcut să vibrez pentru că am fost mai mult de o singură dată în poziţia celui care încearcă să convingă un consumator de droguri că trebuie să se lase. Trebuie să te laşi, e tot ce poţi să spui. Dacă consumatorul este suficient de deştept încît să întrebe de ce, eşti pus în încurcătură. Cum adică de ce? Răspunsul ţi se pare atît de evident încît întrebarea e, pentru tine, fără sens.

Pentru că o să mori, îi răspunzi. Dar şi tu o să mori, îţi răspunde el. Dar tu o să mori mai repede, îl avertizezi tu. Dar o să mor fericit, rîde el de tine.

Pînă la urmă, singura problemă a umanităţii este fericirea. Fericirea este singurul răspuns posibil la întrebarea de ce să trăieşti. Sigur, ştiinţa e importantă, progresul tehnologic e important, la fel şi toate celelate feluri de progres, dar singura problemă autentică pentru noi este cea existenţială (ăsta e motivul pentru care Kierkegaard este cel mai mare om care a trăit vreodată- pentru că este părintele existenţialismului)

Ce alternativă ai tu, ca un om sănătos şi nedrogat, pentru cel care şi-a creat un paradis artificial în propriul cap cu ajutorul drogurilor? Dacă scopul nostru al tututor este  fericirea, atunci de ce soluţia unei seringi plină ochi cu fericire să nu fie la fel de validă ca alte proiecte de viaţă? La urma urmelor, succesul nu înseamnă neapărat fericire. Şi nici măcar familia, nici măcar dragostea.

Trebuie să te laşi, gîndeşte-te la părinţii tăi. Gîndeşte-te la cîţi o să plîngă după tine.

Într-adevăr, un drogat nu e cu totul pierdut atîta timp cît există cel puţin un om care să însemne ceva pentru el. Doar în spaţiul miraculos de întîlnire care este intersubiectivitatea (adică acolo unde se întîlnesc mai mulţi subiecţi pentru a se ciocni, pentru a se iubi, pentru a se interoga reciproc, pentru a pune împreună întrebări şi pentru a căuta răspunsuri, cu alte cuvinte pentru a-şi da sens unul altuia-sau mai bine zis pentru a-şi împrumuta sens unul altuia, pentru că sensul pe care îl primim de la ceilalţi nu e niciodată definitiv, e mereu între parantezele  care sînt înseşi limitele condiţiei umane) drogatul poate găsi o fisură  înspre un paradis mai real decît paradisul artificial din propriul cap.

Dacă sora lui Anders ar fi fost ceva mai umană şi s-ar fi întîlnit cu el. Dacă Iselin- pe care o iubeşte cu scepticismul celui pentru care viaţa însăşi a devenit o uriaşă deziluzie, dar o iubeşte- ar fi răspuns la telefon. Dacă prietenul cel mai bun, un intelectual căsătorit şi cu doi copii şi care cîteva ore mai devreme jucase rolul celui care încearcă să-l convingă pe drogat de realitatea superioară a realităţii, ar fi venit la petrecerea la care chiar el îl invitase pe Anders, în loc să stea acasă pentru a se juca Battlefield cu soţia, poate lucrurile s-ar fi terminat altfel.

În final nu putem spune decît că umanitatea s-a împiedicat pe drumul înspre spaţiul de întîlnire cu Anders în exact aceeaşi măsură în care s-a împiedicat el însuşi.

Filmul nu este despre melancolia specifică nordicilor (care este o melancolie frumoasă, virilă, sănătoasă) ci despre un punct culminant al istoriei umanităţii şi despre derizoriul sub formă de semn de întrebare care atîrnă asupra lui.

Părinţii m-au învăţat că religia e pentru cei slabi, eu nu sînt aşa de sigur, spune Anders spre final.