Posts Tagged ‘pacat’

…probabil că nu. De fapt sînt sigur. După cel mult trei pagini, ar fi pus cartea jos, indiferent de carte, și ar fi zis, încă un evreu nebun. Nu cred că Martin Buber,  cu toată puterea lui nepămîntească, ar fi reușit să aibă un ecou mai mare de atît în capul lui Woody Allen. Mă întrebam asta în seara asta cînd am revăzut Match Point. Filmul ăsta este unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, și ar fi fost chiar o capodoperă, dacă n-ar fi dat-o în bară într-un moment cheie.

De unde o dublă ironie. Prima, că unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, poate chiar cel mai bun, nu este o comedie. A doua, că soarta filmului este decisă de o scenă trivială, o scenă care produce o crăpătură dramatică în chiar inima filmului, un film care altfel e aproape desăvîrșit, la fel ca mingea de tenis care lovește fileul în prima scenă și ca verigheta doamnei Eastby care lovește bara spre final, filmul însuși ricoșează și, fără prea multă plutire în suspans, cade și se face țăndări. Cei doi detectivi care investighează uciderea Nolei, deși aveau jurnalul ei, aleg să îl creadă pe Chris și să lase baltă cazul. Trec peste faptul, greu de crezut, că Nola nu ar fi scris în jurnal despre faptul că era însărcinată (și de asemenea peste faptul că o sarcină este unul dintre primele lucruri care sar în ochi la autopsia unei victime a unei crime comise cu sînge rece), și mă opresc la ceea ce a scris dar nu a fost suficient ca să-i convingă pe detectivi. I-ați promis Nolei că o să vă părăsiți soția pentru ea? îl întreabă detectivii pe Chris, pentru că asta citiseră în jurnal. Nu, cum să promit așa ceva, răspunde Chris, dar sigur ea a avut fantezia asta și a scris-o în jurnal. Un jurnal este prin natura lui un spațiu intim în care oamenii nu mint. Dacă cineva ține un jurnal în care faptele sînt amestecate cu fantezia, atunci fie e vorba de un scriitor în devenire fie de cineva care nu e chiar întreg la minte. Nu e cazul Nolei. Din cîte știm, ea pur și simplu ținea un jurnal, iar în cazul unui jurnal, nu poți să pleci de la altă ipoteză decît aceea că ce scrie acolo e adevărat. În orice caz, în cazul unei crime e o ipoteză pe care nu o poți abandona așa ușor. Dacă detectivii ar fi luat în serios jurnalul, ar fi avut motive să îl investigheze  pe Chris chiar după ce verigheta doamnei Eastby a fost găsită la drogatul împușcat. Ăsta este, după mine, momentul cînd filmul o dă în bară, plutește puțin, cade și perfecțiunea lui se sparge ca o farfurie de porțelan. De unde a doua ironie, că filmul ca film are o soartă similară cu povestea lui, că depinde, adică, de un fir de păr așa de subțire.

allen.jpegCa profetul nihilist evreu care este, Woody Allen predică foarte convingător. Predica lui este aceea din toate celelalte filme: existența este absurdă, nu există sens, singura certitudine e hazardul. Da, da, mi-am adus aminte acum de ce m-am întrebat în timpul filmului dacă Allen l-a citit pe Buber, un evreu de care trebuie să fi auzit: pentru că Buber iluminează ca un fulger în noaptea spiritului în care sîntem acum, existența sensului. (O altă ironie: in Match Point, Allen predică magistral și despre păcat; ironic pentru că, desigur, Woody Allen nu crede în păcat. Orice altceva ar mai fi, Match Point este și o parabolă modernă  despre alunecarea fatidică și în pas de vals de la simpla poftă  pînă la crimă). Faptul că o dublă crimă odioasă scapă nepepsită este, o declară însuși Chris, dovada supremă prin care Woody Allen ne arată încă o dată că nu există sens în lume. E mai greu de spus ce înseamnă că Woody Allen a făcut o gafă atît de serioasă în chiar inima filmului, adică momentul dramatic de care depinde soarta acestui Raskolnikov irlandez. Poate e un act ratat. Unul care trădează natura mai serioasă și mai profundă a lui Woody Allen. Pentru că, sincer, nu pot să cred un tip atit de genial e atît de unidimensional (pentru că nu e nimic mai  unidimensional decît nihilismul) pe cît a lăsat să se înțeleagă de cînd a pus mîna pe camera de filmat și pînă în ziua de azi. Pentru cei care nu au văzut Match Point, atenție, textul meu conține spoilere.

Muzica, literatura și mai recent filmul sînt cele mai gustate forme de artă (bineînțeles, fără a implica prin folosirea cuvîntului gustate că treaba asta e făcută neapărat cu gust). Muzica răsună tot timpul din toate părțile. Creștem respirînd povești și unii dintre noi au probleme în a distinge realitatea de ele. Iar filmul a devenit un fel de gumă de mestecat pentru toată lumea. Sigur, muzica bună, literatura bună și filmul bun sînt foarte puțin gustate, dar astă e altă poveste. Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care muzica, literatura și filmul reprezintă principala hrană spirituală a maselor. Acum, dacă ne uităm un pic la ele (sau citim, ascultăm, după caz) ne sare în ochi o temă despre care putem spune că e laitmotivul (ca la ora de limba română) întregii întreprinderi artistice de larg consum din ziua de azi. Este vorba, firește, despre dragoste.

Versurile muzicii noastre repetă obsesiv refrenul dragostei (lascivă, furtunoasă, nefericită, veșnică, trecătoare, etc, nu are importanță, important e că toate cîntă cuvîntul ăsta). Chiar și cei mai rafinați artiști de astăzi, cu posibila ecepție a death metal-iștilor, cîntă într-un fel sau altul dragostea, sînt obsedați de ea, o abuzează iar și iar în fiecare nou album. Despre cît de prezentă e dragostea în povești și în filme, nu e nevoie să mai spun nimic. Ca să rezum, dragostea este pentru noi astăzi ca o fantomă care ne bîntuie întruna și de peste tot.

De ce am zis fantomă? Pentru că, mi se pare mie, pe măsură ce e mai mult cîntată și povestită, dragostea e din ce în ce mai absentă din lumea noastră. Ca în unul dintre filmele mele preferate, It’s all about love. Dacă aș fi istoric, poate aș avea autoritatea să vorbesc despre legile care reglează cursul civilizațiilor. Aș spune atunci că o civilizație devine obsedată în arta și divertismentul ei de ceea ce presimte că este pe cale să piardă. Tot mai mulți dintre noi devin sceptici în ceea ce privește dragostea. Tot auzind povești despre ea și văzînd cum nu se potrivesc ele cu realitatea, ajungem la concluzia că dragostea nu e nimic mai mult decît o poveste. Doar naivii mai sînt în stare să creadă fără să se îndoiască. E  ca și cum toată dragostea s-ar fi mutat în universul imaginar și în ăsta real în care trăim n-ar mai fi rămas deloc. Păcat de noi, nu ne rămîne decît să murim, ca în It’s all about love, dacă e așa.

Așa o fi? Ne utiăm în jur și vedem peste tot love boats (căsătorii, relații etc) naufragiate, fumegînd, înconjurate de rechini și sirene. Dupăt toate aparențele, toată dragostea din lume s-a scurs și în locul ei ne-a rămas sexul ca sport și căsătoria ca simplu contract civil. Dar să nu prelungesc prea mult lamentația asta.  Eu cred că dragostea nu moare, vorba romanului iubitei lui Eliade. Faptul că ne bîntuie din versurile cîntecelor și din poveștile filmelor (aș vrea să scriu despre pasiunea noastră pentru finaluri nefericite și pentru sadomasochismul unor scriitori care fac tot ce le stă în putere penru a ne arăta că dragostea e nimic mai mult decît transpirație care în cele din urmă începe să pută, dar poate altă dată), chiar dacă ar fi dispărut cu totul din realitatea trăită, poate fi văzut și ca semn al nemuririi sufletului dragostei, care s-a reîncarnat în planul imaginar după  ce a fost ucisă în cel real. Săraca dragoste… Nu știu alții cum sînt, dar eu o iubesc.

După Kierkegaard, omul este o ființă disperată. Anxios pînă în măduva oaselor, posesor al unei libertăți pe care, oricum ar folosi-o, nu-și poate schimba soarta în mod esențial. Dacă te însori, vei regreta, scrie el. Dacă nu te însori, vei regreta. Fie că te însori, fie că nu te însori, tot vei regreta. Dacă te spînzuri, vei regreta. Dacă nu te spînzuri, vei regreta. Fie că te spînzuri, fie că nu te spînzuri, tot vei regreta.  Bineînțeles că de aici se revendică personajul lui Sartre din Greața, căruia toate îi erau egale, sau Străinul lui Camus, și din motivul acesta este Kierkegaard părintele existențialismului.

Dar disperarea are un conținut foarte specific la Kierkegaard, despre care nu m-aș pricepe eu să scriu  prea multe, decît poate că soluția identificată de el la disperare este recunoașterea eului că fundamentul lui nu este el însuși (această nerecunoaștere este sursa principală a disperării), ci Cel care l-a creat și recunoașterea Lui ca fundament ultim al existenței.

O să fac doar un studiu de caz cu mine ca obiect al studiului, pornind de la două tipuri de disperare identificate de Kierkegaard, anume disperarea de posibilitate și disperarea de necesitate. Disperarea de posibilitate este aceea care  se pierde în posibil și nu se raportează corect la necesar. Mai simplu spus, este atrasă constant de infinitul de posibilitate și din acest motiv îi este imposibil să se fixeze în concret și să se mulțumească cu el. Disperarea de necesitate, din contră, este fixată în concret, dominată de necesar și nu are deloc ochi pentru posibilitate. Poate toate lucrurile astea sună foarte complicat, dar sînt de fapt foarte simple și asta se vede dacă luăm un exemplu. Să presupunem că cineva vrea să se însoare. Un disperat de posibilitate riscă să rămînă celibatar pentru că este constant fascinat de numărul infinit de variante posibile. Nu se poate mulțumi cu nimic concret, pentru că posibilul îl strigă de pretudineni ca un cîntec vrăjit de sirenă. Pe scurt, i se pare că are la dispoziție o ofertă nelimitată, chiar dacă el nu e tocmai Brad Pitt. Misterul tocmai aici stă: cum de poate tipul acesta, adică eu, să fie un disperat de posibilitate știind că este departe de a fi un Brad Pitt sau un Johnny Depp etc!!?. Din păcate pentru el, uite că poate și este, adică sînt, un disperat de posibilitate.

În schimb, disperatul de necesitate se însoară prea repede. El nu acordă atenția cuvenită posibilului, se împiedică prea repede în concret. El sau ea o să se lipească definitiv de prima variantă care se întîmplă să le iasă în cale.

Ambele tipuri de disperare sunt păcate, în sensul că e păcat de săracul disperat. Primul aleargă după o fata morgana pe care n-o va atinge niciodată și probabil va muri de sete prin vreo văgăună.  Al doilea, grăbindu-se și neavînd deloc ochi pentru posibilitate, își refuză singur șansa să întîlnească la un moment o variantă care l-ar face mult mai fericit decît prima.

Fericit este doar cel capabil să dozeze bine necesarul și posibilul într-o licoare potrivită. Adică, să nu se păstreze treaz în totalitate sub efectul prozaic al necesarului, dar nici să nu se îmbete de tot cu fantasmele posibilului. Ca în cazul tuturor băuturilor, moderația e cheia și cînd vine vorba de disperare.

 

Poate nu e o întimplare că m-am apucat să-l citesc pe Luther tocmai acum, cînd mă aflu într-o țară luterană. Suedia e una dintre țările în care Luther a cîștigat o victorie strălucită cu Papalitatea și Catolicismul. Deși nu mi-e clar de ce m-am apucat să-l citesc, sînt fericit că m-am apucat. Știam că e mare, adică, nu oricine e în stare să schimbe istoria așa cum a schimbat-o el. Dar doar citindu-l pot să îi apreciez adevărata măreție.

Mi-am amintit acum că Cioran nu putea să îl sufere pe Luther, dar nici pe Sf. Pavel nu prea îl înghițea Cioran. Cred că înțeleg de ce. Luther e plin de optimism și seninătate, pe care le-a cîștigat cu greu, tăindu-și cu riscul vieții o cărare prin jungla de superstiții catolice pînă a ajuns la lumina evangheliei, adică pînă a înțeles că salvarea e un dar din partea lui Dumnezeu pentru chinuita ființă umană. Pe de altă parte, Cioran făcuse virtuți din pesimism, cinism, nihilism. Cum mărturisea la bătrînețe, îl luase pe „nu” în brațe și n-a mai fost în stare să scape de el toată viața.

Dar nici măcar Luther nu a fost perfect. Eu credeam că doctrina predestinării a fost doar „vina” lui Calvin, dar citindu-l pe Luther îți dai seama că sîmburii erau de fapt la el. Pe scurt, doctrina predestinării spune că Dumnezeu alege cine să fie salvat și cine să fie pierdut. Sigur, doctrina asta e diabolică și e extrem de interesant de văzut cum anume a reușit ea să-și facă loc în mințile unor oameni așa de mari și așa de…dumnezeiești. Dar, curios lucru, așa diabolică și greșită cum e, doctrina predestinării a jucat în istorie un rol mai important decit orice altă doctrină religioasă, probabil. Cel mai mare sociolog dintre cîți au fost vreodată, Max Weber, a arătat în mod strălucit cum calvinismul, în special prin doctrina predestinării, a crea ceea ce el a numit etica protestantă și cum a această etică a jucat un rol esențial în apariția capitalismului modern. Și ce ar fi lumea noastră fără capitalism?! E greu de imaginat, dar ar fi cu totul altceva decît ce e astăzi.

Încerc un sentiment frumos, citindu-l pe Luther în Suedia, ca și cum aș fi într-o poveste în care eu sînt cel care trăiește finalul fericit în locul unor personaje care, deși au luptat pentru el, n-au apucat niciodată să-l vadă cu ochii lor.

Sigur, finalul nu e pe deplin fericit, depinde de unde privești și cu ce gînduri în inimă. Protestantismul în general și lutheranismul în special au fost  motoare extrem de importante ale secularizării lumii moderne-asta în termeni mai sociologici, în termeni mai romantici secularizarea e cunoscută ca moartea lui Dumnezeu- Reforma avînd  efectul pe care  tot Max Weber l-a numit dezvrăjirea lumii. Dar despre asta mai multe în teza mea de doctorat.