Clasic

Tocmai am citit articolul lui Andrei Gorzo din Dilema Veche despre Artistul (The Artist), filmul care a luat Oscarul de anul ăsta. Andrei Gorzo e critic de film şi îşi cunoaşte meseria, eu nu sînt aşa ceva, dar vreau să spun ceva despre filmul ăsta ce mi se pare că a scăpat multor analişti şi critici.

Dar înainte de asta, să spun că l-am văzut săptămîna trecută într-un mall din Bucureşti şi că m-am dus acolo cu prejudecata că un film mut şi al negru o să fie huiduit de publicul obişnuit al cinematografelor din malluri. Dar am avut surpiza să constat că publicul a fost foarte prins de film, poate, după cum zicea Gorzo, pentru că deşi e un film alb-negru şi mut, are totuşi destule agăţători pentru marele public.

Acum, să revin la ce cred eu că merită spus despre filmul ăsta. Există cîteva filme care, cum îmi place mie să spun, justifică genul. Filmul mut nu este propriu-zis un gen de film, adică o opţiune stilistică, să zicem. Filmul mut era mut pentru că nu putea să vorbească. Dar să faci astăzi un film mut, presupun o opţiune stilistică şi, poate forţînd puţin cuvîntul, un gen. Opţiunile stilistice privesc întotdeauna forma unui film, nu substanţa lui sau subiectul. Adică felul în care o poveste e spusă şi filmată, nu povestea în sine. Există însă anumite cazuri, rare, în care forma e justificată de substanţă, şi astfel de filme sînt cele care justifică genul, cum ziceam mai sus.

Artistul e un film mut pentru că simbolizează lumea vedetei filmului mut care nu vrea să accepte că lumea lui, cea a filmului mut, se năruie şi trebuie înlocuită. Cînd omul nostru se împacă cu revoluţia asta, filmul însuşi nu mai e mut (vezi ultima scenă care nu mai e mută).

Un alt exemplu de film care justifică genul sau în care forma este justificată de substanţă este Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Musicalul, adică filmele în care actorii încep să cînte din senin, e un gen de film. În Dancer in the Dark cineva are următoarea replică: „Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile pentru că acolo oamenii încep din senin să cînte”. Dancer in the Dark e şi el un musical, dar un musical în care scenele în care toată lumea cîntă se derulează doar în capul eroinei şi sînt declanşate de orice zgomot cît de cît ritmic pe care aceasta se întîmpla să-l audă.

Probabil unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor este Memento al lui Christopher Nolan. Asta din mai multe motive, dar mai ales pentru că şi în cazul lui forma e determinată de substanţă. Există multe filme nonlineare, adică filme în care momentele poveştii nu sînt aranjate cronologic, ci aleatoriu sau după vreun criteriu care nu-i e imediat accesibil spectatorului. Dar doar în Memento faptul că stilul este unul nonlinear este justificat de poveste, căci eroul din Memento nu are memorie pe termen scurt, adică nu îşi mai poate face noi amintiri. Cînd cineva îl întreabă cum e să trăiască cu problema asta, el răspunde că „e ca şi cum te-ai trezi”. Replica pare a fi luată chiar din gura unui pacient nefictiv, despre care Robert a scris foarte frumos aici, şi care foarte probabil a stat la baza poveştii lui Nolan. Cînd te uiţi la Memento, ai frecvent senzaţia că tocmai te trezeşti din somn şi nu ai habar  ce se întîmplă, asta pentru că Nolan atunci cînd a optat pentru stilistica nonlinearităţii a încercat să pună spectatorul în pielea eroului ca acesta să vadă, pe cît posibil, lumea aşa cum o vede un om fără memorie pe termen scurt. Pe scurt, un exemplu strălucit de film în care povestea justifică forma.

Kierkegaard spunea despre opera Don Giovanni a lui Mozart că este cea mai bună a tuturor timpurilor, pentru că în ea forma şi substanţa coincid perfect, criteriu care pentru Kierkegaard este ceea ce face o anumită creaţie să fie clasică.

Dacă e aşa, şi aşa e, atunci Dancer in the Dark, Memento şi mai nou The Artist sînt deja clasice.

Inception

Mi-am cumpărat bicicletă şi asta m-a adus în contact cu poliţia. Mi-am cumpărat o bicicletă cît de cît decentă din Decathlon. Din cîte am văzut, e un magazin OK, dar care are de pierdut prin faptul că are angajaţi si paznici din Romania. Oamenii ăştia reuşesc să te facă să nu uiţi că eşti în România chiar dacă eşti într-un magazin..internaţional. Dar important e că bicicleta nu e românească.

Mall-urile noastre toate nu au deloc parcări pentru biciclete, aşa că puţinii curajoşi care merg cu bicicleta sînt nevoiţi să le ancoreze pe unde se poate. Cum era miercuri, din Decathlon am fugit direct în mall Cotroceni unde voiam să văd Robin Hood. Mi-am legat bicicleta de un stîlp de la intrare, moment care mi-a prilejuit primul contact cu poliţia. Erau parcaţi acolo şi citind ce scrie pe maşină, siguranţă şi încredere, m-am dus la ei cu siguranţă şi încredere şi le-am cerut un cuţit să tai nişte chestii care atîrnau pe la bicicleta mea proaspăt cumpărată. Contactul a fost fericit şi eu mi-am rezolvat problema. A apărut o altă problemă cînd am realizat că City Cinema nu are contract cu Orange pentru Orange Wednesdays. Apucasem să plătim cu cardul dar ne-am luat banii înapoi. Casierul a fost înţelegător. Poate sper  prea mult, dar sper ca asta să fi fost pentru ei o lecţie şi să-şi dea seama că au nevoie de contractul ăla cu Orange.

Aşa că am plecat în Plaza, singurul mall pe care nu îl suport, nu ştiu de ce. Acolo am văzut The ghost writer al lui Roman Polanski. Un film cu substanţă şi bine făcut, dar care nu m-a dat pe spate. În niciun caz n-aş zice că e filmul perfect sau mai bun decît filmele lui Hitchcock cum se hazarda un comentator pe IMDB.

Era cam 12 30 noaptea si eu rulam linistit pe bulevardul Timişoara în drum spre casă. La un moment dat o maşină de poliţie se apropie de mine, lasă geamul în jos şi îmi spune, poliţistul din dreapta, nu maşina: Domnu’, ştiţi că rulaţi cu 40 la oră? Am mers special în spatele dumneavoastră ca să vedem. Cam repede!  Eu am răspuns: Serios? Super! Mulţumesc, habar n-aveam cu cît rulez..” Maşina zîmbeşte şi pleacă mai departe.

Două contacte fericite cu poliţia. În aceiaşi zi. Şi aşa mi-am început cariera de biciclist în Bucureşti, care sper să nu se termine prea repede sau prea tragic. Am fost introdus, ca să zic aşa.

Tot despre un fel de introducere, dar pe furiş şi cu scopuri neortodoxe, e vorba şi în Inception, ultimul film al lui Cristopher Nolan. D-abia aştept să-mi leg iar bicicleta în faţa Mall-ului sau în parcarea subterana!! Marius o să-mi zică din nou că ar trebui să vin cu maşina ca să mă respect şi eu.

Fimul ăsta o să fie filmul anului sau chiar filmul deceniului, chiar dacă n-o să ia Oscarul. Sînt convins de asta. Pînă şi Roger Ebert a rămas fără cuvinte! Nu că asta ar însemna mare lucru, dar Inception o să fie MARE! Ştiu asta deşi nu l-am văzut încă. Se spune că Memento a fost pentru Nolan un fel de încălzire pentru Inception, şi Memento e unul dintre cele mai bune filme pe care le ştiu. Şi ştiu cîteva..