Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

De ce ne doare minciuna

Să zicem că mergi pe stradă. Ești cu ochii prin vitrine și te împiedici de ceva. Ești împrăștiat/ă pe tot trotuarul. Dincolo de durerea fizică, dacă există, sau de grija că ți-ai murdărit sau stricat hainele, ce doare cel mai mult e sentimentul că sîntem priviți, că am făcut-o lată, la propriu, în public. În realitate, cei care te privesc, cu excepția cîtorva semi-retardați-idioți, nu rîd de tine, ba chiar nu se pot abține să nu se identifice cît de cît cu tine, într-o măsură ce depinde de capacitatea de empatie a fiecăruia. În orice caz, însă, dacă nu vei fi privit cu empatie, cînd te aduni de pe jos, vei fi privit cel puțin cu un pic de simpatie. În niciun caz cei din jur nu or să te disprețuiască, așa cum îți închipui  în momentele alea, într-un fel de reflex psihologic.

Asta arată cît de sensibili sîntem în raport cu fluxul  de atitudini, gînduri, priviri etc care vine de la cei din jur. Am dat un exemplu în care sensibilitatea asta a noastră se arată expusă în raport cu străini, deci cu unii care nu înseamnă nimic pentru noi (fără să conțină, cum zic sociologii, un altul semnificativ) și în care motivul propriu-zis al incidentului e mai degrabă comic. Potențialul lui de a ne transforma imaginea de sine în ochii noștri sau în ochii celor din jur e extrem de redusă. La urma urmelor, și Papa de la Roma se poate împiedica într-un moment de neatenție, și ținînd cont de vîrsta pe care  o are în general Pontifex Maximus, pentru el consecințele ar putea fi grave.

O să încerc să argumentez că una dintre cele mai mari dureri pe care le poate încerca cineva în relația cu ceilalți e produsă de minciună. Cînd un părinte își pierde un copil, nu aș zice că suferina e cauzată de relația cu ceilalți, sau că vîne în mod direct dintr-o anume relație, ci pentru mine întîmplarea asta e mai aprope de o catastrofă naturală.

Ca să mă doară, minciuna trebuie să fie folosită de un altul semnificativ pentru mine și trebuie să fie personală, adică eu să fiu obiectul ei principal. Dacă ne minte Băsescu, ne doare prea puțin. În primul rînd pentru că Băsescu nu înseamnă absolut nimic pentru noi, la nivel personal, și în al doilea pentru că nu mă minte doar pe mine, ne minte pe toți. E imposibil să te simți rănit sau măcar un pic ofensat de o minciună politică. Cînd cineva care înseamnă ceva pentru mine (părinte, iubit/ă, soț/soție, prieten etc) mă minte, e ca și cum ar fi încercat să mă omoare cu un cuțit invizibil. Nu curge sînge, nici gaura nu se vede, dar se simte durerea. Gaura produsă de cuțitul- minciună poate fi atît de reală, chiar dacă nu în termeni fizici, încît se poate ușor transforma într-o gaură neagră ce ar putea să absoarbă cu totul pe cel care ne-a mințit și tot ce ține de el. Minciuna este un atentat metafizic la viața cuiva, pentru că are obiect ceea ce este dincolo-de-fizic, adică spiritul acestuia. Cînd cineva îmi dă o palmă, deși atentatul îmi atinge cumva și spiritul, atacul rămîne în principal orientat împotriva cărnii și din motivul ăsta pagubele rămîn limitate. Cînd cineva mă minte, mă penetrează cu o armă invizibilă care îmi rănește direct spiritul. Prin spirit putem să înțelegem aici orice, mai puțin chestia aia fantomatică care plutește după moarte, căci pentru mine aia e o minciună.

Poate cineva crede că exagerez și dramatizez inutil. Însă doar cineva care n-a fost mințit niciodată ar putea să creadă asta. Căci minciuna ne face întotdeauna să ne resimțim în mod dureros contingentul ontologic. Știu, puteam să mă descurc și fără expresia asta pompoasă, pe care cine știe dacă o pot stăpîni cum trebuie, măcar. Am folosit-o pentru că exprimă concis și cît de cît elegant un adevăr care ar putea fi elaborat în multe pagini. Pe scurt, contingent înseamnă ceva ce poate să fie sau să nu fie, iar ontologicul se referă la ființă.  Cu alte cuvinte, cînd sîntem mințiți ni se transmite într-un mod foarte direct mesajul următor: „ai putea să exiști sau să nu exiști, mie nu-mi pasă- de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, existența ta e momentan un inconvenient pentru mine, așa că o să încerc să acționez ca și cum n-ai exista” Dacă nici acum nu se vede caracterul criminal al minciunii, atunci eforturile mele au fost în zadar și ar trebui să mă gîndesc serios dacă merită să mai încerc vreodată să scriu două vorbe.

În final, o să încerc, în cel mai simplu mod posibil, să spun ce e minciuna pentru mine. N-o să dau o definiție, sau o să dau o definiție funcțională,  pe care am formulat-o aseară într-o discuție cu cineva . Minciuna nu înseamnă distorsionarea, falsificarea, mutilarea, ascunderea  adevărului în general, pentru că minciuna, ca orice alt act uman este colorat în esența lui de intenție. Așadar, ceea ce contează cînd vine vorba de minciună e intenția, care poate fi de a face bine sau de a face rău. Chiar și a glumi în bine sau în rău poate fi plasat pe continuumul care unește polul binelui cu polul răului.

Și adunînd toată greutatea minciunii la nivel personal, căci actorul moral este scena pe care se joacă drama minciunii și adevărului,  o să spun că eu pot să mint fără ezitare atîta vreme cît pot să am certitudinea că, în eventualitatea în care cel care e mințit ar afla, nu ar avea niciun motiv să se simtă rănit (să se supere, ziceam aseară). Și dacă sînt mințit în aceleași condiții, n-o să simt nimic asemănător unui cuțit invizibil care îmi străpunge spiritul.