La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

Hai sa ne plimbam cu bicicleta? Nu, hai să circulăm cu bicicleta!

Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc din Uppsala e bicicleta. Nu doar bicicleta ca obiect, pentru că ăsta e uşor de obţinut. Ci întreaga cultură a bicicletei, cu piste speciale care  te duc oriunde vrei să ajungi, cu condiţia să dai din pedale, bineînţeles.

Ce au înţeles oamenii din ţări „civilizate” e că bicicleta e un mijloc de transport, nu o chestie cu care te plimbi prin parc. E gratis, pentru că nu consumă combustibil ci calorii, pe care oricum le avem în exces, cei mai mulţi dintre noi. E uneori mai rapid decît maşina şi nu necesită loc de parcare. Şi nu în ultimul rînd dacă mai mulţi oameni ar merge cu bicicleta, să zicem 30 la sută dintre cei care merg acum cu maşina, am avea un Bucureşti mai sănătos şi mai frumos.

E adevărat că, după cum zicea cineva, să mergi cu bicicleta în Bucureşti e aproape un sport extrem. Dar dacă s-ar învîrti altfel rotiţele din capetele noastre made in Romania poate s-ar schimba ceva în bine. Aseară am decis să merg pe jos acasă de la birou şi am trecut prin parcul izvor. Mă gîndeam că trebuie neapărat să-mi cumpăr bicicletă. Dintr-o dată îmi dau seama că peste tot în jurul meu sînt biciclete, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat fără să-mi dau seama în alt oraş decît Bucureştiul. Poate într-un univers paralel cu un Bucureşti identic, cu unica diferenţă că în acel Bucureşti sînt două milioane de biciclete şi vreo două mii de maşini. Dar nu se întîmplase nimic de domeniul SF. Era vorba de o acţiune a organizaţiei (probabil ONG) Green Revolution care are un program numit puţin pretenţios „free bike sharing”, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu mi-am luat eu însumi o bicicletă, dar presupun că e necesar un act de identitate şi primeşti gratis o bicicletă.

Iniţiativa e admirabilă şi intenţia organizatorilor e, presupun, nu să ofere distracţie gratis în parc, ci să creeze în capul bucureşteanului de rînd loc pentru bicicletă. Din păcate oamenii ăştia, oricît de bine intenţionaţi, nu pot crea şi benzi pentru biciclişti şi nici respect în capul şoferilor şi al pietonilor. Săracii pietoni, abia dacă au ei pe unde să meargă, căci în Bucureşti toate trotuarele sînt de fapt parcări.

Sînt hotărît să îmi cumpăr bicicletă, chiar dacă sînt într-o groapă financiară din care nu mă văd ieşit prea curînd (o bicicletă de 300 de lei nu e o opţiune, e ca şi cum ai arunca banii la gunoi). Dar din pacate la magazinele de biciclete nu poţi cumpăra aer curat, benzi speciale pentru bicicletă care să te ducă oriunde vrei să ajungi, bun simţ şi respect din partea şoferilor şi toate celelalte lucruri care, pe lîngă obiectul fizic al bicicletei, fac ca bicicleta să fie un lucru extraordinar.

Nu-mi rămîne decît să închid ochii şi să îmi închipui că respir aerul din Uppsala, că merg pe banda mea unde nu exista riscul să dea nimeni peste mine. Ştiu, exerciţiul ăsta de imaginaţie o să fie greu printre înjurăturile şoferilor, care te văd ca pe un gîndac în calea lor.

PS: Sînt şi eu şofer.