Paradis în destrămare

Ziceam odată că Scandinavia e un fel de rai pe pămînt, și cam așa e. E un rai pămîntesc și imperfect, firește, dar destul de rai. Dar orice rai omenesc e fragil și asta s-a văzut astăzi în Oslo, Norvegia, cînd acolo s-a dezlănțuit iadul. E vorba tot de un iad omenesc, bineînțeles. O bombă a explodat în jurul orei 3 pm în centrul orașului, omorînd șapte oameni și rănind mai mulți. La scurt timp după explozia bombei, pe o insulă unde se aflau tineri într-un fel de tabără, un individ deghizat în polițist și înarmat cu mai multe arme a deschis focul la întîmplare și a ucis zece dintre tinerii care se aflau acolo. Se pare că ar fi vorba de un act de terorism al extremiștilor islamici, dar deocamdată nu se știe sigur.

Într-o conferință de presă pe care tocmai am văzut-o în direct pe BBC, prim ministrul Norvegiei a declarat că societatea deschisă norvegiană nu va putea fi distrusă cu bombe și că „Răspunsul nostru la violență este mai multă democrație.” Nu îmi e limpede ce înseamnă asta, probabil nici primului ministru nu-i e prea limpede ce înseamnă. Cum adică să răspunzi cu mai multă democrație la bombe și împușcături care seceră copii nevinovați care se află în tabără? Dacă e vorba de o invazie a iadului în paradis, atunci paradisul trebuie să-și arate și fața de iad pe care fără îndoială o are.

Pînă acum a fost arestat un singur suspect, care e norvegian, deși toată lumea se aștepta să fie arab. Aș vrea să spun că înțeleg ce vor și musulmanii ăștia extremiști, dar nu înțeleg. Probabil nici ei nu înțeleg prea bine. Cert e că în capul lor asta e calea de a duce raiul pe pămînt. La fel a crezut și Stalin cînd a omorît milioane de oameni. Trebuie să recunoaștem că oricît de diabolici ar fi teroriștii arabi, nu se apropie de iadul sistematic instituit de comunism și apoi de nazism. Asta în caz că cineva se gîndește să dea vina pe religie în general pentru atrocitățile de la Oslo. Secolul XX a fost probabil cel mai puțin religios din istorie (deși asta e discutabil) și în același timp cel mai sîngeros și care a văzut cele mai odioase crime. Raiul norvegian a fost atacat nu de un iad religios, ci de  un iad omenesc, mult prea omenesc, vorba lui Nietzsche.

Despre modă cu Andrei Pleșu

Pînă la o recentă și semnificativă întîlnire din viața mea, hainele nu existau ca obiect în sine al interesului meu. Existau, bineînțeles, pentru că fără haine nu se poate, dar, după mintea mea de atunci, funcția lor era în principal aceea de a acoperi goliciunea. Bineînțeles, dacă m-ai fi întrebat, aș fi fost de acord cu zicala “haina îl face pe om”, deși aș fi calificat-o în așa fel încît să-i iau serios din greutate. Însă preocuparea pentru haine mi se părea trivială, mofturoasă. Din fericire, omul cît trăiește, crește (ca să fac o rimă, să evit clișeul cu “învață” și să spun, de altfel, ceva mai semnificativ, pentru ca una e să înveți și alta e să crești).

A scrie despre haine, stil vestimentar, modă și așa mai departe, înseamnă a mă aventura într-un teren neexplorat și în care alții chiar știu ce să scrie. Adică a scrie despre arta, tehnicalitatea, know-how-ul, formarea gustului, stilului și așa mai departe atunci cînd vine vorba de a te purta pe tine însuți. Din fericire pentru ignoranța mea în acest domeniu, pe mine mă interesează mai ales dimensiunea culturală, poate chiar spirituală, în orice caz profund umană a stilului vestimentar.

Într-un articol din Dilema Veche (9-15 decembrie 2010), Andrei Pleșu, răspunzînd întrebării unei eleve de liceu, scrie despre modă. M-am bucurat să citesc articolul acesta, pentru că descrie profunzimea din spatele a ceea ce, fiind vorba despre simpla artă de a arăta, este vorba de pură superficialitate.

„Departe de fi un moft “consumist”, o frivolitate oarecare, vestimenația este marcă subtilă a omenescului. Ea stimuelază și exprimă mutații importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înțelege să se pună în scenă pentru sine și pentru ceilalți” scrie Pleșu.

Și : „Descoperirea individualității, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a “personalității”-toate atribute definitorii ale modernității incipiente- s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenție acordată modului de a te îmbrăca, așa încît să te deosebești de ceilalți, printr-un stil, printr-o opțiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluție a îmbrăcăminții.”

Ce vrea să spună Pleșu, citîndu-l pe Bruckhardt, nu e că revoluția în îmbrăcăminte a produs modernitatea, ci că revoluția în îmbărăcminte a fost una dintre cele mai semnificative forme pe care le-a luat modernitatea în lume. Pentru mine acesta e un gînd nou, la care, dacă m-ar fi interesat hainele mai devreme, aș fi ajuns și singur (nu e nevoie să fii un geniu pentru a pune în relație nașterea individualității cu apariția preocupării pentru stil vestimentar), însă acum îi sînt îndatorat maestrului Pleșu pentru el. Simt uneori impulsul duios de a mulțumi unor oameni mari pentru cîte ceva, pentru cîte o mutație subtilă produsă în sufletul meu la care au contribuit și ei. În momentul acesta simt asta pentru Andrei Pleșu. Și mai e cineva pentru care simt impulsul duios de a-i mulțumi pentru diverse mutații în sufletul meu, între  care cea în raport cu vestimentația este una mai degrabă nesemnificativă. Andrei Pleșu, vrînd nevrînd, n-a făcut decît să lucreze în echipă cu cineva-ul menționat la producerea mutației despre care vorbeam și n-a făcut mai mult decît să adauge un topping cultural, căci adevărata mutație, aceea din profunzime, era deja produsă.

Maneliștii de la Coldplay

Citez din memorie cîteva versuri dintr-un cîntec (nu-mi amintesc care) al trupei Coldplay. Doineau ei, aproximativ, așa: I used to roll the dice, see the fear in my enemies eyes. Pentru cine nu înțelege, e vorba de a da cu zarul ca să moară dușmanul, după traducerea și adaptarea făcute de mine. Nu-i așa că atunci cînd citim versurile astea parcă începe să ne răsune în cap o manea?

Spun asta nu pentru a coborî trupa Coldplay la nivelul maneliștilor noștri, ci doar pentru a-mi pune la încercare propria prejudecată că tot ce spun maneliștii sînt a priori prostii. Poate  sînt. Dar poate nu sînt toate. Totuși, cred că aici exagerez cu auto-punerea-la-încercare.

Revenind la Coldplay, băieții ăștia sînt capabili de niște versuri incredibil de bune, demne de pana unor filozofi sau scriitori de Nobel. În The Scientist, de exemplu, cîteva versuri sună cam așa: Questions of science, science and progress, don’t speak as loud as my heart. După cum le înțeleg eu, versurile astea sînt un fel de manifest antiscientist. Scientismul este ideologia care spune că doar ceea ce este științific este important. Dar știința, oricît de bună ar fi, și este foarte bună, nu poate explica totul. O realitate redusă doar la ceea ce poate fi explicat științific, este o realitate extrem de sărăcită, sărăcită chiar de ceea ce e mai important în viață, cum ar fi dragostea, idealurile și în general valorile din care sînt construite omenescul. Coldplay ne-o spune pe șleau: inima, adică ceea ce scapă științei, are o vocea mai puternică decît aceasta. Sensul vieții, dacă există vreunul, rezidă exact în ceea ce  eludează știința. Și bine face că o eludează, căci dacă ar pune știința mîna ei luminătoare pe chestia asta, ar distruge-o, așa cum distruge un student o broască pe care vrea să o cunoască disecînd-o.

Nu mă aștept să aud vreodată să aud de la maneliștii noștri vreun vers care să aibă măcar pe jumătate atîta sens cît au versurile celor de la Coldplay. Mă amuz doar de apropierea verbală accidentală dintre cele două lumi altfel destul de paralele.

Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.