Corpul ca o harpă

Orice altceva ai mai fi, și eu sînt de părere că ești mult, mult mai mult decît atît, tu ești înainte de toate un corp. Deși cred că ești mult mai mult decît un corp (firește că și despre mine cred același lucru, mă adresez ție ca să fiu mai personal cu speranța că „te prind” și o să citești pînă la cap, dar uite tocmai din cauza unor astfel de paranteze probabil te pierd; și atunci întrebarea e de ce fac astfel de paranteze), cred în același timp că nu poți fi nimic fără corp, cu alte cuvinte că orice altceva în afară de corpul tău ai mai fi, și ești multe, multe, inimaginabil de multe, tot ce ești este înrădăcinat în corp ca mirosul unei flori în petalele sau pistilul ei. Întîmplător asta e și viziunea prevalentă în lumea noastră de astăzi (în care doar ce se vede cu ochiul liber, microscopul sau telescopul există) despre ce e omul, dar viziunea despre om prevalentă astăzi nu mai are deloc ochi tocmai pentru cea mai importantă dimensiune a lui, care din întîmplare nu se vede nici cu ochiul liber, nici cu telescopul sau microscopul. Adică astăzi înțelepciunea oficială spune că noi sîntem corpul și nimic mai mult- (fizică, chimie, fiziologie și toate combinațiile posibile ale acestora, și doar atît, ca și cum niște fenomene strigător la cer de minunate și complicate ar fi fost explicate/epuizate după ce au fost aruncate într-un borcan numic fizică sau chimie sau altă știință- deși astea două sînt cele mai științe dintre toate)- pe cînd la mine accentul e pe mult mai mult decît corpul dar nu fără el.
Dacă dau impresia că vreau să rezolv una dintre enigmele fundamentale ale existenței, anume ce este omul, îmi pare rău. Nu asta vreau să fac. Adică aș vrea, desigur, dacă nu aș crede că enigma asta e una în principiu nerezolvabilă, adică e o problemă la care omul singur nu va putea niciodată să dea un răspuns mulțumitor, pentru simplul fapt că…hm, e om. Dacă există vreun răspuns la întrebarea ce este omul, răspunsul nu poate să fie decît supra-uman. Elementar, dragul meu Watson, ar spune Sherlock Holmes, și chiar așa este, chestiunea asta e elementară (din acest motiv și din altele avem nevoie de Revelație dacă vrem să înțelegem ceva despre enigma asta și despre toate celelalte engime, că sînt multe).
O s-o scurtez, nu vreau să te pierd tocmai acum după ce ai citit o introducere așa de lungă, pentru că da, asta era doar introducerea. Dar era introducerea pentru un gînd foarte scurt care mi-a trecut prin cap așa din senin (nimic nu e chiar din senin!), anume că tu, adică corpul tău plus acel ceva incomensurabil mai mult decît corpul dar dependent de el la fel ca mirosul unei flori de petalele și pistilul ei, ești ca o harpă la care nenumărate circumstanțe, persoane, idei, imagini și substanțe de tot felul încearcă să cînte. Dacă tot ce se aude e o cacofonie, nu înseamnă că e ceva în neregulă cu harpa- (deși e posibil să fie un pic dezacordată de la cît de mult s-a tras de coarzi, de la cît de mult tu ai tras de corzi, și circumstanțele și oamenii și imaginile și substanțele de tot felul)- înseamnă mai degrabă că o melodie nu poate să rezulte decît atunci cînd o singură voință atinge corzile în loc de o grămadă de oameni și circumstanțe și toate celelalte, înseamnă că trebuie să faci tot ce poți să faci liniște și să îți aduci aminte că tu ești cel care trebuie să cînte la harpa ta, pentru că harpa ta ești tu, și o să cînte frumos și armonios doar atunci cînd acea parte din tine care e mult, mult mai mult decît harpa o să fie solistul care atinge corzile. Și trebuie să cînți, cu orice preț, altfel de ce ai mai fi o harpă cu atît de multe corzi capabilă de atîtea sunete?! 🙂

Tinde la infinit

Ritmul în care viaţa vine şi pleacă de pe lumea asta e uluitor. O libelulă se naşte dimineaţa şi moare seara. Eşti tentat să te gîndeşti cu milă şi cu superioritate la săraca libelulă care trăieşte doar o zi, uitînd că şi noi sîntem tot un fel de libelule  (se pare că astăzi ne-am făcut şapte miliarde de libelule) pentru că în ultimă instanţă nu are importanţă dacă trăieşti o zi sau o mie de ani. Atîta timp cît murim, nu are nicio importanţă cît de lungă e viaţa. Asta pentru că infinit împărţit la X e întotdeauna egal cu zero, orice valoare ar avea X.  Omul e cel mai nenorocit dintre animale, pentru că e bîntuit de fantoma infinitului, care nu îl lasă să se bucure liniştit de puţinele zile pe care le are.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.