De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui

Mitt Romney pierde nicio ocazie de a gafa grav. Poate nu grav, de fapt una dintre ultimele lui gafe e extrem de amuzantă. La un moment dat vorbea despre accidentele de aviație și și-a manifestat nedumerirea că în avioane nu există  ferestre care se pot deschide. Pe care, eventual, fumătorii să poată scoate mîna cu țigara păcătoasă, adaug eu. Sigur că afirmația asta nu e demnă de cel care e la un pas de a deveni „cel mai puternic om din lume” (sintagma cel mai des folosită cu referire la președintele Statelor Unite ale Americii) și că un Richard Dawkins, care e faimos pentru ura și disprețul față de religie și credincioși, să pună gafa asta pe seama mormonismului lui Romney. Așa se face că Dawkins a ajuns să facă apeluri disperate la populația SUA, implorîndu-i să voteze cu Obama, ca nu cumva viitorul președinte al Americii să fie unul care ia de bun ce a scos un șarlatan dintr-o pălărie acum o sută și ceva de ani (vezi istoria mormonismului și a lui Jospeh Smith).

Îmi închipui că e foarte greu să fii în pantofii lui Dawkins zilele astea, pentru că nici Obama nu e chiar după inima lui cînd vine vorba de Dumnezeu și religie. Și Obama e un credincios practicant, pentru că altfel n-ar avea nicio șansă să ajungă președintele Americii, dar dintre două rele, Dawkins se vede nevoit să îl susțină pe cel mai mic. Și cînd vine vorba de religie, Obama e un rău mai mic decît Romney, după părerea lui Dawkins.

Oricum ar fi, algerile o să vină și o să treacă, însă ura pasională a lui Dawkins față de religie și disprețul față de credincioșii de orice fel, o să rămînă. Nu veșnic, pentru că Dawkins nu crede în niciun fel de veșnicie. După părerea mea, Dawkins nu are prea multe merite, dar îl are pe acela de a fi scris o carte care s-a vîndut în milioane de exemplare (The God Delusion). Delusion e un termen psihiatric, care după cîte înțeleg eu face referire la o distorsiune bolnăvicioasă a realității. Ideea de Dumnezeu ar fi, după Dawkins, proiecția unui astfel de mod bolnăvicios de a percepe realitatea, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decît aceea că toți cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sînt niște bolnavi psihic. Lăsînd la o parte evaluarea asta a mea, care poate e prezumțioasă și exagerată, cartea lui Dawkins e de-a dreptul amuzantă. Aproape niciun ateu serios nu s-ar identifica cu glumele deocheate pe care Dawkins vrea să le facă să treacă drept argumente valide. De exemplu, la un moment dat el spune că dacă Dumnezeu ar exista, existența lui ar trebui să producă efecte materiale, perceptibile cu anumite instrumente, ca soarele sau alte stele, de exemplu. Eu personal mă declar K.O. prin moarte de rîs la o asemenea afirmație. Dar ce e cu adevărat amuzant e că un comedian, Marcus Brigstocke, spunea că înainte să citească cartea lui Dawkins era ateu, dar după ce a citit-o a devenit agnostic. Și probabil dacă o să mai citească chestii scrise de Dawkins, o să devină creștin în toată regula.

Evident, nu doar eu îl găsesc pe Dawkins amuzant. Căci nu-mi vine să cred că tocmai un comedian l-ar lua în serios. Dacă totuși l-a luat în serios, raționamentul lui Brigstocke nu poate fi decît următorul: din moment ce cineva anunță că Dumnezeu nu există, pornind de la premize atît de amuzante ca Dawkins, atunci e aproape imposibil ca El să nu existe.

Asta îmi aduce aminte de o glumă care se face pe seama lui Dawkins, prin care se atrage atenția asupra fundamentalismului său anti-religios prin parafrazarea celebrei fraze islamice (Există un singur Dumnezeu și Mohamed e profetul lui): Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui.

Mormoni de mii de ani

Toată lumea îi ştie pe băieţii, şi uneori fetele, îmbrăcaţi în cămaşă albă şi pantaloni negri care împart pliante religioase pe stradă şi prin autobuze. Şi toată lumea îi priveşte cu suspiciune şi cu o oarecare teamă poleită cu dispreţ, aşa cum sînt priviţi în România neortodocşii, indiferent dacă se plimbă prin autobuze împărţind pliante sau nu.

Dar nu ştiu cît de mulţi ştiu că este vorba despre Mormoni sau Biserica lui Christos a Sfinţilor Zilelor din Urmă (The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints). După reformele religioase începute în Europa spre sfîrşitul Evului Mediu, care au dus la apariţia a numeroase biserici prin contestarea monopolului Catolic asupra adevărului religios, pepiniera noilor mişcări religioase s-a mutat în America, unde bucurîndu-se de o libertate incomparabilă cu orice alt loc de pe pămînt, fiecare a fost liber să creadă după cum l-a tăiat capul, ceea ce a dus la o proliferare fără precedent în istoria umanităţii mişcărilor religioase. Dintre toate însă, Mormonismul este cea mai americană, din motive pe care nu pot să le spun aici fără să scriu un post de o lungime monstruoasă.

Dacă la noi mormonii sînt văzuţi ca un fel de instecte dăunătoare, poate un pic mai bine decît Martorii lui Iehova, care sînt văzuţi ca nişte ţînţari super-enervanţi, dar probabil mai rău decît Baptiştii, Adventiştii, Penticostalii şi alte mişcări neoprotestante care s-au integrat deja mai bine in peisajul religios local (deşi chiar şi aceştia sînt percepuţi tot ca nişte corpuri străine într-o ţară ortodoxă cum e România), în America lucrurile stau cu totul altfel. Acolo, a fi diferit din punct de vedere religios este cel mai natural lucru din lume. Probabil ăsta este şi motivul principal pentru care America este cea mai religioasă ţară din lume, dar asta e altă poveste.

Din punctul de vedere al perspectivei româneşti asupra mormonilor (cea care îi vede ca pe nişte dubioşi finanţaţi din fonduri oculte pentru a corupe dreapta credinţă a românilor- ar fi foarte intersant pentru români să ştie cîte sacrificii face un misionar mormon pentru credinţa lui: cum renunţă la studii sau la serviciu, cum învaţă o nouă limbă, cum îşi finanţează singur parte din toate cheltuielile şi multe altele), nu poate fi decît ironic că în momentul de faţă există 45% şanse ca următorul preşedinte al Statelor Unite ale Americii să fie mormon. Căci Mitt Romney, contracandidatul lui Obama la alegerile din toamna asta, este mormon.

Hai să mai zic odată, un pic altfel: preşedintele celei mai mari puteri din istoria umanităţii, deci cel mai puternic om din istoria umanităţii, ar putea foarte bine să fie mormon, adică unul dintre tipii ăia care vor să ne piardă nouă sufletele ortodoxe de mii de ani cu balivernele lor (de fapt Romney a făcut exact un astfel de misionarism în Franţa, în 1968). Uite, asta numesc eu şoc cultural!