Fantezie lingvistică

Curînd o să te trezeşti agăţat între două limbi

Cătăline

Înotînd stîngaci printr-un sos lingvistic

Cu arome necoapte

Uite, deja limba ta maternă

Nu-şi mai găseşte cuvintele

Şi tot nu eşti sătul

Căci visezi la alte limbi

Ai fantezii

Cu limba-ţi curioasă

Împleticindu-se prin toate colţurile gurii

După delicii suedeze

Şi în cele din urmă toate limbile

O să scoată limba la tine

Sfidătoare

Ca o femeie pe care ai avut-o

Dar nu chiar din cap pînă-n picioare

În România nici zîmbetul nu e gratis

Profit de ultimele zile cu soare cald vara asta. Profit cum mă pricep și eu. După birou, mă duc cu o carte în Cișmigiu. Pe lîngă citit, observ. Sînt multe de observat în Cișmigiu. De exemplu că Cișmigiul e atît o grădină pentru plimbările multor străini aflați în București, cît și un loc de întîlnire pentru PAFA. Nu știți ce e aia PAFA? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd mi-a fost vîndută o publicație PAFA. Samusocial din România publică un ziar cu două foi al persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Am cumpărat cele patru foi (căci mi s-au oferit două numere la prețul de un leu), cu sentimentul de resemnare cu care accepți să ți se bage fără voie ceva pe gît, figurativ vorbind. Uneori dau bani cerșetorilor nu pentru că am inima bună, ci pentru că efortul de a refuza e mai mare decît cel de a scoate un leu sau doi din buzunar.

De data asta am fost surpins să văd că e vorba de  o publicație foarte interesantă, cel puțin pentru mine, care am și scris acum cîțiva ani despre persoanele fără adăpost și despre un tip ideal al acestora pe care eu îl numeam vagabond autentic. M-am bucurat să regăsesc în cele două pagini ale publicației (Gazeta străzii,fie-mi aici îngăduită observația cumva nelalocul ei, recunosc, că în ciuda pregătirii precare a autorilor, gazeta asta e mult mai interesantă decît Gazeta Sporturilor) aceeași pledoarie pe care o făceam și eu în cărticica mea, anume că  vagabondul nu e ceșetor, nici infractor. E altceva.

În seara asta, cînd soarele își trimitea ultimele raze calde printre ramurile încă verzi din Cișmigiu, am observat ce inițial m-a amuzat foarte mult, dar apoi m-a întristat și mai mult. Pe malul lacului se jucau niște tineri care evident nu erau români. Nu am auzit ce limbă vorbeau, dar după cum arătatu aș fi ghicit că sînt din vreo țară nordică. Ceea ce s-a întîmplat apoi mi-a confirmat că așa era. După ce au trecut pe lîngă grupul ăsta, niște tineri români s-au apropiat de mine și i-am auzit schimbînd cîteva vorbe. O puștoaică de vreo 18 ani era oripilată și se văicărea cu voce tare că o fată din grupul străinilor îi zîmbise. Rămăsese perplexă, interzisă și suspicioasă la maxim în urma acestui gest. Pentru mine, ăla a fost momentul în care am înțeles că tinerii respectivi sînt cel mai probabil dintr-o țară nordică, căci imediat mi-au venit în minte puținele mele plimbări prin Copenhaga în care am observat că lumea își zîmbește fără motive și fără rezerve. Oamenii respiră acolo o seninătate pe care și-o revarsă în toate întîlnirile cu semnii lor. Românii respiră un aer mohorît, o adevărată pîclă a suspiciunii, a neîncrederii, a bănuielilor cvasi-schizofrenice.

Îmi venea să strig după puștoaica aia oripilată și să îi spun că în alte colțuri de lume ceva mai fericite, a zîmbi străinilor pe stradă e ceva perfect normal, un obișnuit al relațiilor sociale de zi cu zi. Dar mi-am dat seama că și gestul meu ar fi imediat integrat în aceeași hermeneutică a suspiciunii, că aș trezi o reacție poate și mai violentă decît trezise zîmbetul acela extraterestru. Căci fără îndoială cea care zîmbise venea de pe cu totul altă planetă.

Hai noroc!

Oare „hai noroc” vine de la „să ai noroc” ? Probail, dar nu e aşa de important asta. Mai important e gestul care însoţeşte vorba asta. Barbaţii îşi strîng mîna cînd se întîlnesc, în semn de salut. Pînă să ajung în Suedia, credeam că bărbaţii din toată lumea fac treaba asta. Vorba celor de la Guerilla, toate femeile din lume ştie că binele învinge! Eh, l-aş contrazice un pic pe Tamango: am o bănuială că nu toate femeile din lume ştie că binele învinge, pentru că, iată, nu toţi bărbaţii din lume ştiu că atunci cînd te întîlneşti cu un alt bărbat, trebuie să dai mîna. Strînsul mîini, însoţit opţional de „hai noroc” sau altceva din registrul ăsta, e o întîmplare culturală care în alte spaţii culturale nu se practică. În anumite părţi din Asia, de exemplu, oamenii se înclină uşor în loc să dea mîna. Suedezii nu se înclină dar nu dau nici mîna, iar eu am rămas de vreo două ori cu mîna întinsă şi simţindu-mă prost. Facem de nenumărate ori greşeala să luăm ca insulte personale chestii care nu sînt nici pe departe aşa ceva. În Suedia bărbaţii nu dau mîna cînd se întîlnesc. Un simplu „hej” de la distanţă e suficient. Asta poate ar întări clişeul că nordicii sînt reci, dacă nu am ţine cont şi de altceva. Anume că atunci cînd doi bărbaţi  care sînt prieteni se întîlnesc, dacă se simte nevoie de mai mult de un simplu hej, atunci se îmbrăţişează.

Şi în domeniul ăsta, ca şi în altele, Suedezii ştiu mai bine decît restul lumii. Ieri eram în penitenciarul Rahova pentru un interviu cu un arestat preventiv. De obicei nu sînt obsedat de igienă,a din contră, uneori chiar mănînc mere fără să le spăl, de exemplu. Dar aşteptîndu-l pe respectivul să vină de la cameră, dintr-o dată am început să mă gîndesc că în drum spre mine n-o să dea pe la baie să se spele pe mîini, şi de unde ştiu eu de unde şi-a scos mîinile în momentul în care l-a anunţat gardianul că e cineva de la probaţiune care vrea să vorbească cu el? Mi-am spus atunci că orice ar fi, n-o să dau mîna cu el. Însă dragul de el a venit cu mîna întinsă şi bineînţeles că n-am putut să-l refuz. Nu-mi stă în fire să rup inimile oamenilor, deşi sînt unii care m-ar contrazice. Însă dacă uneori rup inimile oamenilor, o fac pentru că nu am de ales, acum am avut de ales şi am ales să îi strîng mîna. Nu prea tare, destul cît să nu se simtă refuzat.

Astăzi, în timp ce eram în puşcăria Jilava, de data asta, aşteptînd să mă întîlnesc cu un alt arestat, am început din nou să fiu nostalgic după Suedia, ţara unde oamenii nu îţi întind mîna, evitînd astfel unele momentele stînjenitoare legate de practica asta. Aş fi vrut ca deţinutul nostru să fie mulţumit cu un simplu bună ziua şi să stea jos. În timp ce visam la Suedia, un grup de deţinuţi care se întorcea de la o excursie la Instanţă tocmai intra pe uşă în aşa numitul PPD, în jargon de Jilava. Unul dintre ei, mare şi atletic, avea un tricou galben pe spatele căruia scria cu albastru Sverige, adică Suedia. Bineînţeles că a fost o coincidenţă, ca mai tot ce se întîmplă pe lumea asta, dar în mintea mea a fost mai mult decît atît. A fost un fel de breşă magică într-o realitate banală şi gri, una prin care o realitate mai bună şi mai luminoasă mi-a făcut scurt cu ochiul. Sigur, la cîteva minute după momentul ăsta quasi-metafizic, a venit deţinutul, fost consumator de droguri ca şi cel de ieri din Rahova, şi care la fel ca cel de ieri s-a simţit dator să-mi strîngă mîna pentru a-mi demonstra respectul. Vina nu e a lui, fireşte, şi nu l-am refuzat nici pe el. E vina unei mini-instituţii, instituţia strînsului mîinii, pe care eu aş desfinţa-o dacă aş putea.