Batman Dark Knight Rises sau simulare de ne doare

Nu conţine spoilere

E foarte greu să vorbeşti despre ultimul film din seria Batman a lui Christopher Nolan fără să vorbeşti şi despre legătura   lui alambicată cu realul. Ce vreau să spun, fără a vrea neapărat să aduc un omagiu deosebit lui Baudrillard, este că astăzi realul tinde să dispară în ceea ce el numea simulare, şi asta se vede foarte bine în Batman.

Să zicem că te duci la film, la avanpremieră, cum am fost eu aseară. Dintr-o dată pe scenă se urcă un tip vopsit, un clovn, un joker. Faci rapid o mie de conexiuni şi îl integrezi în logica spectacolului: ştii că Jokerul e marele duşman nebun la cap al lui Batman din filmul anterior (Dark Knight) şi tragi concluzia că apariţia asta pe scenă nu e decît o încercare de a face spectacolul mai real. La un moment dat jokerul scoate o mitralieră şi o grenadă. Nu te sperii, chiar dacă vezi mitraliera şi grenadele. N-ai de ce: pentru că ştii că nu sînt reale, din moment ce sînt spectacol. La un moment dat Jokerul aruncă o grenadă care face bang şi flah şi fum. Efectul ţi se extrem de real, dar nici atunci nu crezi că e cu adevărat real. Abia cînd gloanţele încep să-ţi şuiere pe la cap şi în isteria generală vezi sîngele ţîşnind de peste tot, abia atunci te împaci cu realul ca real, abia atunci s-a risipit de tot iluzia spectacolului. Şi parcă nici atunci nu-ţi vine să crezi. Dacă totul este de fapt o înscenare? Morţii din jurul tău ar putea fi foarte bine actori, iar sîngele şi gloanţele ar putea fi false.

Simularea, după cîte înţeleg eu, înseamnă nu falsificarea realului, ci înglobarea lui într-o logică care îl face irelevant, în sensul că îşi pierde prioritatea ontologică. Altfel spus: o mitralieră devine incapabilă să îşi mai desemneze propriul adevăr, îşi pierde puterea de referinţă iar rezultatul e un spaţiu în care semnele plutesc libere de legătura lor cu realul, realul însuşi fiind retrogradat ontologic la statutul de simplu semn; ceea ce Baudrillard numea hyper-realitate.

La un moment dat simţi un cuţit rece care îţi trece prin stomac. Duci mîna acolo instinctiv şi simţi lichidul cald care începe să curgă. E roşu şi real. Înţelegi atunci că doar moartea mai e capabilă să pună lucrurile la locul lor.

Pentru cine nu ştie, povestea asta chiar s-a întîmplat într-un cinematograf din Colorado la avanpremiera ultimului film din seria lui Nolan despre Batman: Dark Knight Rises. Am fost şi eu aseară la avanpremiera din România la cinematograful Samsung IMAX (sîntem foarte norocoşi că avem un IMAX în Bucureşti, eu vă sfătuiesc să-l vizitaţi). Am fost puţin iritat cînd am văzut doi paznici la intrarea în cinematograf (mi se pare că avem prea mulţi paznici), dar mi-am adus imediat aminte că de vină trebuie să fie Jokerul adevărat care a omorît 15 oameni şi a rănit 50 în Colorado.

Însă nu avem de ce să ne temem:  societatea românească e structural incapabilă să producă nebuni ca James Eagan Holmes; pentru asta sînt în stare oricînd să bag mîna în foc (societatea noastră e specializată pe producerea rebuturilor intelectuale gen Victor Ponta, clovnilor gen Diaconescu şi Becali etc etc). Şi în plus, în România nu e deloc uşor să faci rost de grenade şi mitraliere.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, şi o să-l mai văd. Dar recunosc acum că parcă avea dreptate Roger Ebert cînd spunea că îi lipseşte acea „aproape perfecţiune” pe care avut-o Dark Knight. Şi cu toate astea reuşeşte să ridice probleme mai serioase: dacă primul se centra în primul rînd pe dileme etice, acesta aduce în discuţie dileme globale (capitalism, comunism, Occupy, terorism, problema nucleară, Revoluţia Franceză şi multe altele)

Dar să nu mă pronunţ după ce l-am văzut doar o dată…

Clasic

Tocmai am citit articolul lui Andrei Gorzo din Dilema Veche despre Artistul (The Artist), filmul care a luat Oscarul de anul ăsta. Andrei Gorzo e critic de film şi îşi cunoaşte meseria, eu nu sînt aşa ceva, dar vreau să spun ceva despre filmul ăsta ce mi se pare că a scăpat multor analişti şi critici.

Dar înainte de asta, să spun că l-am văzut săptămîna trecută într-un mall din Bucureşti şi că m-am dus acolo cu prejudecata că un film mut şi al negru o să fie huiduit de publicul obişnuit al cinematografelor din malluri. Dar am avut surpiza să constat că publicul a fost foarte prins de film, poate, după cum zicea Gorzo, pentru că deşi e un film alb-negru şi mut, are totuşi destule agăţători pentru marele public.

Acum, să revin la ce cred eu că merită spus despre filmul ăsta. Există cîteva filme care, cum îmi place mie să spun, justifică genul. Filmul mut nu este propriu-zis un gen de film, adică o opţiune stilistică, să zicem. Filmul mut era mut pentru că nu putea să vorbească. Dar să faci astăzi un film mut, presupun o opţiune stilistică şi, poate forţînd puţin cuvîntul, un gen. Opţiunile stilistice privesc întotdeauna forma unui film, nu substanţa lui sau subiectul. Adică felul în care o poveste e spusă şi filmată, nu povestea în sine. Există însă anumite cazuri, rare, în care forma e justificată de substanţă, şi astfel de filme sînt cele care justifică genul, cum ziceam mai sus.

Artistul e un film mut pentru că simbolizează lumea vedetei filmului mut care nu vrea să accepte că lumea lui, cea a filmului mut, se năruie şi trebuie înlocuită. Cînd omul nostru se împacă cu revoluţia asta, filmul însuşi nu mai e mut (vezi ultima scenă care nu mai e mută).

Un alt exemplu de film care justifică genul sau în care forma este justificată de substanţă este Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Musicalul, adică filmele în care actorii încep să cînte din senin, e un gen de film. În Dancer in the Dark cineva are următoarea replică: „Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile pentru că acolo oamenii încep din senin să cînte”. Dancer in the Dark e şi el un musical, dar un musical în care scenele în care toată lumea cîntă se derulează doar în capul eroinei şi sînt declanşate de orice zgomot cît de cît ritmic pe care aceasta se întîmpla să-l audă.

Probabil unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor este Memento al lui Christopher Nolan. Asta din mai multe motive, dar mai ales pentru că şi în cazul lui forma e determinată de substanţă. Există multe filme nonlineare, adică filme în care momentele poveştii nu sînt aranjate cronologic, ci aleatoriu sau după vreun criteriu care nu-i e imediat accesibil spectatorului. Dar doar în Memento faptul că stilul este unul nonlinear este justificat de poveste, căci eroul din Memento nu are memorie pe termen scurt, adică nu îşi mai poate face noi amintiri. Cînd cineva îl întreabă cum e să trăiască cu problema asta, el răspunde că „e ca şi cum te-ai trezi”. Replica pare a fi luată chiar din gura unui pacient nefictiv, despre care Robert a scris foarte frumos aici, şi care foarte probabil a stat la baza poveştii lui Nolan. Cînd te uiţi la Memento, ai frecvent senzaţia că tocmai te trezeşti din somn şi nu ai habar  ce se întîmplă, asta pentru că Nolan atunci cînd a optat pentru stilistica nonlinearităţii a încercat să pună spectatorul în pielea eroului ca acesta să vadă, pe cît posibil, lumea aşa cum o vede un om fără memorie pe termen scurt. Pe scurt, un exemplu strălucit de film în care povestea justifică forma.

Kierkegaard spunea despre opera Don Giovanni a lui Mozart că este cea mai bună a tuturor timpurilor, pentru că în ea forma şi substanţa coincid perfect, criteriu care pentru Kierkegaard este ceea ce face o anumită creaţie să fie clasică.

Dacă e aşa, şi aşa e, atunci Dancer in the Dark, Memento şi mai nou The Artist sînt deja clasice.

Vis în vis

Miercurea asta am fost pentru a patra oară la cinematograf să văd Inception. Spun cu mîna pe inimă că și la a patra vizionare Inception a fost o experiență proaspătă și fascinantă. Cred că mare parte din fascinația pe care o produce e dată de complexitatea lui,  o complexitate care nu te lasă să-l cuprinzi pe tot și dintr-o dată cu privirea gîndului. Cele mai multe filme pot fi reduse cu ușurință la o imagine sau o idee, pot fi povestite ușor. Nu și Inception.Nici după a patra vizionare nu am reușit să îl reduc cu totul la o imagine mentală pe care o să o am la degetul mic, ca să zic așa. Însă tot văzîndul, l-am demitizat un pic. Probabil că asta fanțcem cu orice mare iubire: trăind aproape de persoana iubită pentru suficient de mult timp, ajung să-i vezi defectele și să uiți ce te fascinase la început. Singura problemă mare pe care o văd la Inception e ideea de vis lucid. E posibil așa ceva? Ideea de vis lucid nu e nouă, au imaginat-o filosofi, psihologi, scriitori iar în cinematografie un film care a abordat-o înaintea lui Inception, a fost Vanilla Sky. Dar originalitea strigătoare la cer a lui Inception stă în ce a făcut Nolan cu ideea de vis lucid și de vis în vis. Inception e despre vise și tehnologie, dar e și despre visuri și identitate, despre subiect și conținutul lui fragil și volatil. Am avut un dialog cu cineva care scria pe liternet.ro, și care spunea, aproximativ, că Nolan ne aruncă praf în ochi cu o poveste complicată, dar nu ne dă nicio idee substanțială, provocatoare. Nu știu ce film a văzut scriitorul de pe liternet.ro, dar aproape nu îmi vine să cred că a văzut Inception.

Acum vreo zece zile am avut un vis intersant. Ar fi trebuit să scriu despre el atunci, cînd era proaspăt. Acum o să încerc să îl adun de prin cotloanele memoriei. Mergeam pe o plajă, cred, ținîndu-mă de mînă cu o femeie frumoasă. Chestia asta nu mi s-a întîmplat recent, așa că nu e de mirare că în timp ce visam mă miram că sînt atît de norocos. Nu mai îmi amintesc detaliile fizionomiei ei, dar știu că era atît de frumoasă încît mă simțeam îndrăgostit. Totuși, cu toată îndrăgosteala mea, știam că ea nu e reală, știam că visez.  Mă uitam la ea cu regret și îmi spuneam „păcat că visez, ești așa de frumoasă…de ce nu ești și reală?” M-am trezit atunc, însă nu de tot, ci visînd în continuare știam că tocmai mă trezisem dintr-un vis. Cine a văzut Inception, știe despre ce vorbesc: fusese un vis în vis. Acum, după ce mă trezisem din visul în vis, continuam să visez dar fără să știu că visez. Îmi făceam totuși probleme, pentru că la un moment dat am scos titirezul (cum să-i zic altfel?) care în Inception avea funcție de totem, și i-am dat drumul să se învîrtească, pentru a verifica dacă visez sau nu. Mă uitam la el învîrtindu-se și cu puterea minții l-am făcut să cadă. Căzuse, deci nu visam. Reușisem să fac visul să pară realitate, dar bineînțeles că visam. Asta e, pentru că tot a venit vorba, ce cred eu că se întîmplă și în Inception. După ce l-am văzut a patra oară, sînt mai convins ca niciodată că avem de-a face cu patru straturi de vis și că niciun moment nu avem de-a face cu realitatea. Dar părerile sînt împărțite și unii găsesc contraargumente pentru felul ăsta de a vedea filmul.

M-am trezit fascinat de visul în vis pe care îl avusesem și nostalgic de frumoasa de care mă îndrăgostisem. Păcat că nici măcar în vis nu am avut certitudinea că iubesc. Și acolo s-a strecurat îndoiala că e prea frumos să fie adevărat, de unde și convingerea că nu poate fi adevărat și că trebuie să visez. Și chiar visam.

Inception

Mi-am cumpărat bicicletă şi asta m-a adus în contact cu poliţia. Mi-am cumpărat o bicicletă cît de cît decentă din Decathlon. Din cîte am văzut, e un magazin OK, dar care are de pierdut prin faptul că are angajaţi si paznici din Romania. Oamenii ăştia reuşesc să te facă să nu uiţi că eşti în România chiar dacă eşti într-un magazin..internaţional. Dar important e că bicicleta nu e românească.

Mall-urile noastre toate nu au deloc parcări pentru biciclete, aşa că puţinii curajoşi care merg cu bicicleta sînt nevoiţi să le ancoreze pe unde se poate. Cum era miercuri, din Decathlon am fugit direct în mall Cotroceni unde voiam să văd Robin Hood. Mi-am legat bicicleta de un stîlp de la intrare, moment care mi-a prilejuit primul contact cu poliţia. Erau parcaţi acolo şi citind ce scrie pe maşină, siguranţă şi încredere, m-am dus la ei cu siguranţă şi încredere şi le-am cerut un cuţit să tai nişte chestii care atîrnau pe la bicicleta mea proaspăt cumpărată. Contactul a fost fericit şi eu mi-am rezolvat problema. A apărut o altă problemă cînd am realizat că City Cinema nu are contract cu Orange pentru Orange Wednesdays. Apucasem să plătim cu cardul dar ne-am luat banii înapoi. Casierul a fost înţelegător. Poate sper  prea mult, dar sper ca asta să fi fost pentru ei o lecţie şi să-şi dea seama că au nevoie de contractul ăla cu Orange.

Aşa că am plecat în Plaza, singurul mall pe care nu îl suport, nu ştiu de ce. Acolo am văzut The ghost writer al lui Roman Polanski. Un film cu substanţă şi bine făcut, dar care nu m-a dat pe spate. În niciun caz n-aş zice că e filmul perfect sau mai bun decît filmele lui Hitchcock cum se hazarda un comentator pe IMDB.

Era cam 12 30 noaptea si eu rulam linistit pe bulevardul Timişoara în drum spre casă. La un moment dat o maşină de poliţie se apropie de mine, lasă geamul în jos şi îmi spune, poliţistul din dreapta, nu maşina: Domnu’, ştiţi că rulaţi cu 40 la oră? Am mers special în spatele dumneavoastră ca să vedem. Cam repede!  Eu am răspuns: Serios? Super! Mulţumesc, habar n-aveam cu cît rulez..” Maşina zîmbeşte şi pleacă mai departe.

Două contacte fericite cu poliţia. În aceiaşi zi. Şi aşa mi-am început cariera de biciclist în Bucureşti, care sper să nu se termine prea repede sau prea tragic. Am fost introdus, ca să zic aşa.

Tot despre un fel de introducere, dar pe furiş şi cu scopuri neortodoxe, e vorba şi în Inception, ultimul film al lui Cristopher Nolan. D-abia aştept să-mi leg iar bicicleta în faţa Mall-ului sau în parcarea subterana!! Marius o să-mi zică din nou că ar trebui să vin cu maşina ca să mă respect şi eu.

Fimul ăsta o să fie filmul anului sau chiar filmul deceniului, chiar dacă n-o să ia Oscarul. Sînt convins de asta. Pînă şi Roger Ebert a rămas fără cuvinte! Nu că asta ar însemna mare lucru, dar Inception o să fie MARE! Ştiu asta deşi nu l-am văzut încă. Se spune că Memento a fost pentru Nolan un fel de încălzire pentru Inception, şi Memento e unul dintre cele mai bune filme pe care le ştiu. Şi ştiu cîteva..