De ce există ceva mai degrabă decît nimic?

Întrebarea fundamentală a filosofiei este titlul postului meu de azi: de ce există ceva mai degrabă decît nimic? Filosofia şi-a pierdut astăzi locul de regină a cunoaşterii pe care îl avea odată, fiind retrogradată la poziţia de „femeie de serviciu” însărcinată cu curăţenia şi ordinea printre celelalte ştiinţe. Adică, filosofia nu mai îndrăzneşte să spună ceva prin propriile puteri, limitîndu-se la un metadiscurs ştiinţific, adică un discurs despre discursurile ştiinţelor. Asta pentru că ştiinţa este noua regină absolută a cunoaşterii. Doar ceea ce poate fi verificat ştiinţific, adică experimental, doar ceea ce este falsificabil şi în principiu accesibil empiric mai este astăzi serios.  Restul sînt vise şi fumuri şi poveşti de adormit copiii.

Dacă e aşa, ne-am aştepta ca întrebările filosofiei să nu ne mai intereseze astăzi. Dar nu-i aşa că ne interesează? Nu-i aşa  că încă ne bîntuie toate fantomele filosofiei? Că întrebările ei nu ne dau pace? Oricum ar fi şi indiferent cîţi dintre noi se simt bîntuiţi în acest fel de problemele ultime pe care doar filosofia şi le poate pune, un fapt e absolut remarcabil.

Uite care. Dintre toate ştiinţele, fizica e cea mai ştiinţă, dacă pot să spun aşa. Aş putea să explic de ce, dar nu e aşa de important acum. Cine nu mă crede, să-mi spună. Deci ştiinţa e, într-un sens, echivalentă cu fizica. Dar întrebarea cea mai importantă a fizicii în momentul de faţă e (o, răzbunare a filosofiei şi a chestiunilor ultime pe care pozitiviştii şi materialiştii le luau în rîs!) identică cu întrebarea fundamentală a filosofiei. Anume: de ce există ceva mai degrabă decît nimic. În termeni tehnici, misterul fundamental al fizicii este de ce universul a favorizat materia şi a defavorizat antimetaria, ceea ce e doar un altfel de a spune de ce există ceva mai degrabă decît nimic. Materia şi antimateria sînt chestii care atunci cînd se întîlnesc se anihilează reciproc cu eliberare de lumină. La un moment dat în istoria universului, materia şi antimateria s-au întîlnit şi din conflagraţia asta universală (la propriu) a ieşit victorioasă materia. Ce se vede acum e făcut din materie, iar antimateria e atît de rară încît ar putea fi considerată p specie pe cale de dispariţie. Oamenii de ştiinţă se întreabă de ce a cîştigat materia şi recunosc că, deocamdată, nu au habar.

Problema, zic eu, nu e doar că nu au acum habar. Dar că întrebarea asta necesită un răspuns dincolo de competenţele ştiinţei. Faptul că ştiinţa ne-a adus din nou în faţa mirării ultime din care a luat naştere filosofia şi ne lasă acolo uimiţi, ca viţelul la poartă nouă, ar trebui să spună ceva celor care au urechi să audă şi ochi ca să vadă. Dar mai ales inimă ca să înţeleagă.

Răul absolut

ying-yang

Unii cred că binele și răul sînt doi poli opuși ai sferei morale care este viața. Ca poli, în această viziune ei sînt perfect opuși unul altuia și nu se ating niciodată. Sau altfel spus, în acest continuu proces de navigare morală numit viață, ar fi întotdeauna posibil să te orientezi după polul binelui sau al răului, după cum ți-e dorința. Pentru aceștia, nu există dileme morale, pentru că ei au întotdeauna la dispoziție vreo hartă axiologică care le spune exact ce trebuie să facă în cutare sau cutare situație și încotro s-o ia ca să ajungă cu bine la bine.

Mai este și o altă viziune cu privire la bine și la rău, una care spune că nu există alb și negru, ci doar gri. Că nu există poli morali asemănători cu polii magnetici și în consecință nu este posibilă o navigare către un bine sau un rău suprem, ci doar bîjbîieli locale către ce poate să treacă la un moment dat bine sau rău. Pe scurt, Whatver works, vorba lui Woody Allen, deși vorba asta nu e a lui deloc, ci e un amestec de relativism moral european și pragmatism american care tinde din ce în ce mai mult să devină un motto al cetățeanului universal și care s-ar traduce cel mai bine prin orice, numai tu să te simți bine.

Răul este opusul existenței și  consecința lui ultimă este inexistența. Ăsta e un lucru pe care l-a uitat creștinismul contaminat de greci, căci în păgînism binele și răul sînt ambele concepte eterne și veșnic opuse, ca yin și yang, dar în creștinism răul este tranzitoriu prin excelență: apare pe scena universului doar pentru a fi recunoscut ca rău și expediat odată pentru totdeauna pînă și din tărîmul posibilității. Asta înseamnă că răul absolut echivalează cu inexistența și este nimic mai mult decît aceasta. A fi rău în mod absolut înseamnă a nu fi. O consecință a acestui fapt este că nici dracu nu-i așa de negru, adică și în îngerul căzut, Lucifer, se mai găsește ceva bun, dacă ar fi să ni-l închipuim pe el ca pe întruchiparea răului absolut.

Într-o metaforă care mi-a se pare foarte reușită, răul e comparat cu un vierme care își face tunelul lui de stricăciune printr-un măr. Ba nici măcar cu viermele, ci cu tunelul, cu absența binelui. Răul nu este altceva decît un parazit ce trăiește în ființa binelui, hrănindu-se din aceasta.

Răul e întotdeauna amestecat cu binele pentru că ființa propriu-zisă a răului este binele, dar este o ființă al cărei cod a fost rescris astfel încît să facă loc acolo morții. Căci răul, orice ar fi, este înainte de orice calea către moarte. Deși nu există rău absolut, căci acesta ar fi nimicul, există rău radical. În răul radical, binele a fost cu totul supus răului, fiind redus la funcția de simplă infrastructură pentru rău. De exemplu un criminal în serie profesionist care are grijă să mănînce sănătos.

Răul începe întotdeauna cu un gînd, dar pentru a fi cu adevărat rău trebuie să sfîrșească neapărat cu o faptă. Pentru a fi rău, fapta nu trebuie să fie mare, căci în cele mai mici fapte se poate presimți prezența celui mai mare rău. Am simțit tentația răului stînd în fața unei chiuvete și avînd o gumă de mestecat în gură. Știam că guma de mestecat poate să înfunde chiuveta dacă ar fi aruncată acolo. Era o chiuvetă publică de care nu-mi păsa în mod deosebit, dar știam că ar fi rău să arunc guma de mestecat acolo iar răul ăsta stîrnea în mine  o ciudată voluptate. I-am rezistat, însă. Am aruncat guma în altă parte, dar am gustat ceva din însăși esența răului cu ocazia aceea, și am înțeles că între mine, stînd cu guma în gură deasupra unei chiuvete și un nazist stînd cu mîna pe butonul de la o cameră de gazare în care sînt vreo 100 de tinere femei evreice, nu e nicio diferență esențială.

Binele și răul nu sînt doi poli opuși între care nu există contact, ci mai degrabă două entități care se luptă constant pentru supremație și care în lupta lor violentă, ce, paradoxal, uneori seamănă cu o îmbrățișare, devin greu de recunoscut. Dar pentru că  esențele lor nu se amestecă niciodată, navigarea între ei ca și cum ar fi doi poli absoluți este posibilă.