Despre corp și spirit

Un lucru care mă sperie și care mă bucură în aceiași măsură, e că lumea în care trăim e atît de complexă încît orice ambiție de a o explica, trebuie mai devreme să dea cu capul de pragul de sus sau să-și vadă lungul nasului-ambele expresii populare exprimă la fel de bine limitele puterii explicative a inteligenței.

Să luăm, de exemplu, un lucru oarecum simplu. Un om frumos e și bun? Unul urît e și prost? Sau, mai general spus, există vreo relație între aspectul fizic exterior și calitățile spirituale interioare? Și dacă da, există vreo știință care poate formula legi și principii interpretative și explicative care să fie demne de încredere? Sigur, există fiziognomia, care crede că face treaba asta, dar, din cîte știu eu, predicțiile ei sînt departe de a avea gradul de certitudine necesar unei științe.

Poate greșesc dîndu-mi cu părerea fără să fiu foarte la curent cu ce s-a spus în domeniu, dar cum asta nu e o revistă de specialitate, ci un blog personal de foarte restrînsă audiență, o să dau drumul aici cîtorva gînduri răzlețe.

Uneori simțim că trebuie să existe o relație direct proporțională între corp și suflet, nevrînd să acceptăm că natura ar putea să ne înșele. Adică, cu cît trupul e mai frumos, cu atît sufletul e mai bun și mintea e mai ageră, ne spunem. Firește, frumosul are atîtea forme și atîtea direcții, încît e greu să vorbim de un singur frumos. Și poate în asta stă explicația pentru faptul că dorința asta a noastră pioasă ca între frumusețea corpului și cea a spiritului să existe o relație pozitivă, e frecvent contrazisă de realitate. Cuvîntul pitzipioancă , un neologism în limba română, e cel mai bun exemplu pentru o astfel de realitate: o persoană de sex feminin care are un corp frumos într-o anumită măsură dar despre care se poate spune că frumosul fizicului (fără să iau aici în considerare posibilitatea ca frumosul pitzipoancei să fie într-o direcție..greșită, care ar da naștere la discuții interminabile cu privire la ce e de fapt frumos și ce nu) s-a hrănit din frumosul spiritului, și în măsura în care primul, adică fizicul, a crescut, al doilea, adică intelectualul sau spiritual/sufletescul, a scăzut.

Un exemplu opus mă aduce la dragostea vieții mele, adică la Soren Kierkegaard. Kierkegaard a fost fără îndoială un bărbat urît. Doar nasul lui extrem de mare și tot ar fi fost suficient ca să-i atragă calificativul ăsta din partea femeilor și bărbailor în egală măsură. Dar nu era doar nasul.  În familia lui s-a murit mult și devreme, au fost numeroase cazuri de sinucidere și chiar el însuși s-a gîndit de multe ori la ieșirea asta rușinoasă din arena vieții, înainte să devină posesorul legitim al propriului sine și să pășească pe terenul solid al speranței creștine. Un frate al lui a înnebunit și alte rude au avut serioase probleme de sănătate mentală. Pe scurt, din punct de vedere al corpului, Kierkegaard a stat foarte prost.

Și cu toate astea, niciodată n-a pășit pe fața pămîntului  un om mai demn de admirație – și dacă n-aș fi creștin, aș zice chiar de venerație, deși există forme legitime de venerație și pentru un creștin- ca Soren Kierkegaard.

Cum zicea un biograf al lui, n-a existat niciodată o relație mai disporționată între un corp și o minte, decît în cazul lui Kierkegaard.

Dacă se pot trage concluzii din acest exemplu, o concluzie ar fi că frumusețea fizică e dată unora iar cea sufletească altora, într-o încercare a Instanței responsabilă cu împărțirea înzestrărilor naturale, de a face dreptate. Dar nu se pot trage concluzii de aici și nici nu se pot identifica legi. Pentru că există sufletele frumoase în corpuri frumoase, iar dacă nu e așa, eu sînt un nenorocit care nu se va îndrăgosti niciodată cu adevărat. Și tocmai asta spuneam la început, că explicațiile, acelea care ne interesează cu adevărat, nu poate să le dea nimeni. Probabil pentru că nu există. Probabil pentru că existența e condusă de legile contingenței, neprevăzutului și surprinzătorului.

Ca să termin povestea lui Kierkegaard, unii au încercat să vadă în scrierile lui dacă nu cumva era nebun. Kierkegaard însuși a analizat relația dintre geniu și nebunie, pornind de la zicerea lui Seneca, că nu există geniu fără ceva nebunie. Dacă era ceva nebunie în Kierkegaard, el era totuși stăpînul ei necontestat, în asta stînd de fapt și puterea geniului, anume de a se ridica deasupra nebuniei. Hjalmar Helweg, directorul spitalului de nebuni din Oringe, Danemarca, a citit fiecare cuvînt scris de Kierkegaard și a ajuns la concluzia că:  Oricît de bine crede cienva că a reușit să spună un lucru, va descoperi întotdeauna că Kierkegaard l-a spus mai bine. Afirmația asta vien de la cineva care încerca să-și dea seama daca Kierkegaard a fost nebun și în asta stă principala ei valoare. Cît despre nebunia lui, diagnosticul a fost că suferea de depresie alternînd cu exaltare maniacală. Dar Kierkegaard însuși își analizase în termeni mult mai profunzi propria condiție psihică, reieșind cu limpezime că și în cazul ăsta Kierkegaard o spusese mai bine.

Despre relția dintr corp și spirit nu se va spune niciodată destul. Cert e că legătura dintre ele infinit mai complexă decît ne putem imagina, și faptul ăsta e în sine un argument împotriva nemuririi sufletului sau mai exact împotriva sufletului imaginat ca o entitate ce poate să trăiască separat de trup. Fără trup, nu există suflet. Faptul că atît Kierkegaard cît și Nietzsche reușeau să își pună cel mai bine spiritul în mișcare prin mișcarea corpului (pentru ambii mersul pe jos era un leagăn al ideilor ), e la fel de semnificativ pentru argumentul ăsta.

Revenind la Kierkegaard, dacă avea ceva frumos, acel lucru era freza, pentru care era renumit în epocă. Îmi place să cred că freza mea o imită oarecum pe a lui, deși eu n-am un păr așa de des cum avea el, din cîte îmi dau seama. Și o imită inconștient, adică așa a fost dinainte să știu ce freză avea Kierkegaard. Chiar dacă eu am un nas ceva mai frumos decît al lui, ca și alte trăsături fizice care cred ca sînt ceva mai frumoase decît ale lui, sînt nevoit să trăiesc cu dureroasa resemnare că am un spirit infinit mai mic. Și mai sînt nevoit să mă întreb dacă aș fi dispus să-mi dau corpul la schimb cu al lui, pentru a-i semăna mai mult în spirit. La cum mă știu de mic în ale spiritului, probabil nu aș face tîrgul ăsta fără regrete infinite.

PS: Sînt perfect conștient de posibilitatea ca eu să nu fiu deloc mai frumos decît Kierkegaard, avînd în vedere că singurul arbitru sînt eu și subiectivitatea mea dispusă la erori maxime cînd vine vorba de a se estima pe sine din orice punct de vedere. Dar cu siguranță am un nas mai mic, mărimea nasului fiind acel gen de fapt obiectiv ce poate fi transpus în centimetri.

Dragoste platonică

Astăzi, dragostea platonică înseamnă dragoste „pură”, adică fără impurităţile cărnii. Fără sexualitate. Iubirea dintre două spirite. La origine însă, adică pentru greci, căci cuvîntul platonic vine de la Platon, dragostea platonică însemna altceva. Însemna iubirea unui bărbat, matur şi învăţat, pentru un băieţel, fraged şi inocent. Pofta bărbatului trebuia ţinută în frîu şi sublimată în sentimente pure, înalte, mai exact trebuia ca bărbatul să vadă în  băiat însăşi ideea (în sensul lui Platon) de frumos, sau să vadă dincolo de băiat şi să contempleze frumuseţea zeului. Asta nu însemna că bărbatul nu era muncit de poftă pentru băieţel. Ba exact asta însemna! Dar mai însemna şi că pofta asta trebuia ţinută în frîu şi sublimată în ceva spiritual. Desigur, acesta era idealul platonic, căci în realitate pofta rareori putea fi ţinută în frîu.

Orice observator obiectiv al religiei Catolice, poate observa cu uşurinţă influenţele greceşti din teologia catolică. Nemurirea naturală a sufletului e cel mai frapant exemplu. Nemurirea asta ajuns azi să fie privită ca foarte…naturală în creştinism, dar la origine e cît se poate de păgînă. Lista de păgînisme greceşti  infiltrate prin catolicism în creştinism e lungă, dar nu e nevoie să o redau eu aici, pentru că toată lumea ştie că părinţii bisericeşti preţuiau scrierile grecilor la fel de mult ca Scriptura.

Acum las în urmă ce ştie toată lumea şi fac o observaţie poate hazardată, dar oarecum intersantă şi în orice caz destul de amuzantă. Se pare că şi iubirea platonică, în sensul ei originar, a fost importată în Catolicism, dacă ne uităm la toate scandalurile de pedofilie în care au fost implicaţi preoţi catolici, nu-i aşa?