Despre cum să (nu) suferi în tăcere

Unii oameni sînt ca negrul, care absoarbe energia, reflectînd doar foarte puţin,  doar strictul necesar cît să se vadă că e negru. Reflectînd doar foarte puţin, adică lăsînd să se  vadă foarte puţin, energia absorbită face să crească temperatura. În termeni existenţiali, temperatură înseamnă agonie. Sînt unii, cei care sînt ca negrul, care riscă să înnebunească din cauza agoniei, pentru că a reflecta suferinţa pur şi simplu nu este o opţiune pentru ei.

Alţii, în schimb, sînt ca albul. Aceştia absorb şi ei energie şi le creşte şi lor, inevitabil, temperatura, dar pentru că reflectă foarte mult din energia care îi loveşte, temperatura creşte semnificativ mai puţin decît în  cazul negrului. În termeni existenţiali, agonia e mult mai mică.

Există un cod moral nescris  care spune că există mai multă demnitate în a suferi în tăcere, în a nu te văicări. Nu mă simt în stare pentru o analiză psihologică a devenirii acestui concept (sau cum ar fi zis Nietzsche, pentru genealogia lui). Dar îl privesc cu suspiciune. Cel puţin vreau să încerc să iau apărarea celor care, ca mine, sînt albi şi nu negri (mai e nevoie să spun că nu e vorba de rase aici, ci de culori existenţiale?).

Demnitatea celor care suferă în tăcere stă în aceea că ceea ce le produce suferinţa este păstrat în plan subiectiv. Adică, acelui lucru care a produs suferinţa  i se refuză sau limitează contactul cu realitatea. Pentru că suferinţa este produsă aproape întotdeauna de ceva rău şi murdar, cei care suferă în tăcere împiedică diseminarea răului. Devin un tampon viu şi în agonie care face lumea să fie nu mai bună, dar mai puţin rea. După mintea mea, cam ăsta este singurul merit al negrului existenţial, şi sînt gata să recunosc că cei din această categorie dau dovadă de o înaltă ţinută morală.

Acum, vorbind în numele albilor. Nu e cel mai bun mod de a începe să vorbesc în favoarea lor, dar recunosc că aceştia poate sînt mai slabi sau mai laşi. Ei evită agonia, adică supra-încălzirea prin auto-conţinere sau, mai pe româneşte, fierbere în suc propriu. Energia care i-ar aduce la agonie este reflectată în mare măsură înapoi în lume, din subiectivitate în obiectivitate. Dar oricare ar fi ne-meritele morale ale albilor existenţiali, aceştia au un avantaj major asupra celor care fac parte din cealaltă categorie.

Cea mai mare problemă a celor care suferă în tăcere este tocmai aceasta, că sînt ei singuri, cu ei înşişi. Au la dispoziţie un singur punct de vedere, acela al subiectivităţii lor. Pentru că e într-o agonie crescîndă, subiectivitatea lor nu e tocmai în cea mai bună formă. Dar chiar dacă ar fi, prin simplul fapt că e subiectivitate, adică singulară, perspectiva oferită de ea e limitată. Cineva care suferă atît de mult încît vrea să se sinucidă, dacă şi-ar expune motivele pentru care vrea să facă asta, pe un blog sau pe Facebook, ar fi luat în rîs şi acuzat de lipsă de demnitate. Dar sînt în stare să pariez că nouă din zece care ar proceda aşa, nu s-ar mai sinucide.

Asta pentru că obiectivîndu-şi drama, sinucigaşul  a căpătat prin acest fapt acces la mai mult puncte de vedere. Unele mai mature, mai morale,  mai sensibile la nuanţe, mai inteligente sau pur şi simplu beneficiind de o experienţă pe care el n-a avut-o niciodată.

Cred că la fel stau lucrurile cu privire la orice fel de suferinţă, nu doar cele extreme, care nasc sinucigaşi. Cred că cei care îşi obiectivează suferinţa, deşi riscă să fie judecaţi ca fiind lipsiţi de demnitate, îşi re-afirmă prin aceasta apartenenţa la umanitate, care nu este altceva decît inter-subiectivitate.

Clasic

Tocmai am citit articolul lui Andrei Gorzo din Dilema Veche despre Artistul (The Artist), filmul care a luat Oscarul de anul ăsta. Andrei Gorzo e critic de film şi îşi cunoaşte meseria, eu nu sînt aşa ceva, dar vreau să spun ceva despre filmul ăsta ce mi se pare că a scăpat multor analişti şi critici.

Dar înainte de asta, să spun că l-am văzut săptămîna trecută într-un mall din Bucureşti şi că m-am dus acolo cu prejudecata că un film mut şi al negru o să fie huiduit de publicul obişnuit al cinematografelor din malluri. Dar am avut surpiza să constat că publicul a fost foarte prins de film, poate, după cum zicea Gorzo, pentru că deşi e un film alb-negru şi mut, are totuşi destule agăţători pentru marele public.

Acum, să revin la ce cred eu că merită spus despre filmul ăsta. Există cîteva filme care, cum îmi place mie să spun, justifică genul. Filmul mut nu este propriu-zis un gen de film, adică o opţiune stilistică, să zicem. Filmul mut era mut pentru că nu putea să vorbească. Dar să faci astăzi un film mut, presupun o opţiune stilistică şi, poate forţînd puţin cuvîntul, un gen. Opţiunile stilistice privesc întotdeauna forma unui film, nu substanţa lui sau subiectul. Adică felul în care o poveste e spusă şi filmată, nu povestea în sine. Există însă anumite cazuri, rare, în care forma e justificată de substanţă, şi astfel de filme sînt cele care justifică genul, cum ziceam mai sus.

Artistul e un film mut pentru că simbolizează lumea vedetei filmului mut care nu vrea să accepte că lumea lui, cea a filmului mut, se năruie şi trebuie înlocuită. Cînd omul nostru se împacă cu revoluţia asta, filmul însuşi nu mai e mut (vezi ultima scenă care nu mai e mută).

Un alt exemplu de film care justifică genul sau în care forma este justificată de substanţă este Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Musicalul, adică filmele în care actorii încep să cînte din senin, e un gen de film. În Dancer in the Dark cineva are următoarea replică: „Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile pentru că acolo oamenii încep din senin să cînte”. Dancer in the Dark e şi el un musical, dar un musical în care scenele în care toată lumea cîntă se derulează doar în capul eroinei şi sînt declanşate de orice zgomot cît de cît ritmic pe care aceasta se întîmpla să-l audă.

Probabil unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor este Memento al lui Christopher Nolan. Asta din mai multe motive, dar mai ales pentru că şi în cazul lui forma e determinată de substanţă. Există multe filme nonlineare, adică filme în care momentele poveştii nu sînt aranjate cronologic, ci aleatoriu sau după vreun criteriu care nu-i e imediat accesibil spectatorului. Dar doar în Memento faptul că stilul este unul nonlinear este justificat de poveste, căci eroul din Memento nu are memorie pe termen scurt, adică nu îşi mai poate face noi amintiri. Cînd cineva îl întreabă cum e să trăiască cu problema asta, el răspunde că „e ca şi cum te-ai trezi”. Replica pare a fi luată chiar din gura unui pacient nefictiv, despre care Robert a scris foarte frumos aici, şi care foarte probabil a stat la baza poveştii lui Nolan. Cînd te uiţi la Memento, ai frecvent senzaţia că tocmai te trezeşti din somn şi nu ai habar  ce se întîmplă, asta pentru că Nolan atunci cînd a optat pentru stilistica nonlinearităţii a încercat să pună spectatorul în pielea eroului ca acesta să vadă, pe cît posibil, lumea aşa cum o vede un om fără memorie pe termen scurt. Pe scurt, un exemplu strălucit de film în care povestea justifică forma.

Kierkegaard spunea despre opera Don Giovanni a lui Mozart că este cea mai bună a tuturor timpurilor, pentru că în ea forma şi substanţa coincid perfect, criteriu care pentru Kierkegaard este ceea ce face o anumită creaţie să fie clasică.

Dacă e aşa, şi aşa e, atunci Dancer in the Dark, Memento şi mai nou The Artist sînt deja clasice.