De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Dragoste și egoism

În cele mai rafinate și idealiza(n)te definiții ale dragostei, pe care ni le dăm noi înșine, cum putem și noi, sau le luăm din cărți, filme, povești adevărate etc, dragostea este întotdeauna opusă egoismului. Parafrazînd un cîntec celebru, unde e egoism, acolo nu e dragoste, pentru că dragostea reprezintă mereu uitarea-supremă-de-sine, sacrificiu, abandonare în și pentru celălalt și așa mai departe, ni se spune și ne spunem. Și spunîndu-ne asta, trăim o senzație de înălțare sufletească, mulțumiți fiind că, deși probabil nu o să avem noi înșine norocul să trăim dragostea ideală, am atins-o măcar în principiu, adică în definiție.

Îmi pare rău că trebuie să fiu eu cel care strică un moment așa de înălțător, mai ales că omului modern nu-i e dat să trăiască prea multe momente înălțătoare, din moment ce își petrece viața printre rafturi de supermarket, dar definiția asta a dragostei e cel puțin confuză. E confuză pentru că folosim nediferențiat cuvîntul dragoste pentru mai multe feluri de dragoste.  Grecii aveau patru cuvinte diferite pentru dragoste  (agape, filia, eros, storge) fiecare dintre ele cu sensul lui bine definit. Agape e dragostea ca sacrificiu și abandonare supremă de sine, în timp ce eros e într-un fel opusul ei, adică o dragoste care are în centru tocmai sinele celui care iubește. A ghicit deja toată lumea că dragostea romantică, aceea la care visăm cu toții, e eros. Dragostea romantică este întotdeauna strîns legată de amorul propriu. Așa se explică de ce atunci cînd dragostea romantică, eros, nu e împărtășită, ne simțim ca și cum ni se neagă valoarea umană (sînt cuvintele lui Patapievici din Zbor în bătaia săgeții, pe care le folosește cînd își amintește un episod romantic nefericit din tinerețe).

Unii, mai slabi de înger și intoxicați la maxim cu eros, ajung să se sinucidă, deoarece atunci cînd obiectul iubirii lor pleacă și nu se uită înapoi, pleacă cu o parte din propriul lor sine, și partea asta e direct proporțională cu intensitatea sentimentului. Astfel, trezindu-se singur, părăsit de iubire, respectivul se simte jefuit și de propriul sine iar a pune capăt vieții cărnii i se pare doar o simplă formalitate. E trist că în momentele alea eroul nostru nu-și dă seama că ce îl face să se simtă atît de lipsit de valoare nu e dragostea pentru o altă persoană, ci dragostea pentru el însuși. Faptul ăsta e foarte elocvent ilustrat de unele întrebări pe care și le pun toți îndrăgostiții nefericiți:  ce are ăla/aia și nu am eu ? Nu sînt destul de frumos/deștept/bogat  pentru tine ? De ce nu iubește?  și așa mai departe. În toate întrebările astea și altele similiare accentul cade întotdeauna pe eu-ul celui care nu e iubit.

Că e bine sau că e rău, asta nu știu, dar că așa stau lucrurile cînd vine vorba de dragostea romantică, adică de eros, e un fapt indiscutabil. Adică, egoismul e o parte esențială a dragostei romantice, iar dacă are sens vreodată să vorbim despre dragoste necondiționată, în niciun caz nu are sens să vărbim despre dragoste necondiționată atunci cînd vorbim de eros, pentru că eros este dragostea prin definiție condiționată : iubesc ca să fiu iubit, ador ca să fiu adorat la rîndul meu, iar dacă nu sînt iubit și adorat, atunci, dacă stau mai prost cu sinele, am șanse să mă sinucid, iar dacă stau mai bine trec repede peste cel/cea  care nu-mi răspunde la iubire și adorare și încerc să găsesc pe cineva care o va face. Deși poate unora li se va părea o descriere trivializatoare și care aruncă stelele în noroi, nu e nici mai mult nici mai puțin decît o lege a naturii…dragostei. A dragostei romantice, mai exact.

Dacă așa stau lucrurile, și așa stau, concluzia este că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie respectat ca atare. În dragostea romantică nu-mi este permis să mă gîndesc mai întîi la binele tău, să mă însor cu tine din milă etc, pentru că făcînd astfel, adică neglijînd egoismul sau nedînd Cezarului ce al Cezarului, ca să zic așa, încalc legile naturii dragostei iar asta are întotdeauna ca rezultat un dezastru. Dacă cineva prelungește o relație din milă, va observa că, deși momentan amînă suferința celuilalt, nu face altceva decît să își prelungească propria nefericire și să contribuie la agravarea suferinței celuilalt, care mai devreme sau mai tîrziu va exploda. Doar dacă cineva alege să joace rolul unui sfînt toată viața, să își ignore, adică, propria nefericire, are șanse să îl ferească pe celălalt de suferință. Însă prețul plătit e propria nefericire și nici măcar de rezultat nu poți fi sigur, pentru că în dragoste nasul funcționează ca în niciun alt departament al existenței iar partenerul  îți poate mirosi ipocrizia.

Concluzia, care se impune singură, e că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie pe primul loc. Adică, trebuie să mă asigur de la bun început că tu mă poți face pe mine fericit/ă, pentru că nu mai astfel voi fi și eu în stare să te fac pe tine fericit/ă. Pentru cei care aleg să se agațe de o definiție greșită a dragostei, confundînd pe eros cu agape, rezultatul inevitabil este, mai devreme sau mai tirziu, ipocrizia și apoi dezastrul.