Cușca și depresia

Cine n-a fost măcar o zi în viața lui depresiv? Cine nu are măcar un prieten, dacă nu mulți, care să nu fi fost chinuit săptămîni, luni sau ani de un demon al depresiei mai slab sau mai teribil? Realitatea cu privire la depresie este că avem de-a face cu o epidemie la nivel global, dar mai ales în țările așa-zis civilizate (ceea ce e semnificativ, după cum o să încerc să arăt imediat în cîteva cuvinte). Sîntem chinuiți, ceva specific tot finalului de secol XX și început de scol XXI, și de o epidemie de cancer, pe care unii au corelat-o cu introducerea produselor derivate din petrol in viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, petrolul aduce nu doar moartea planatei prin poluare, dar și moartea a milioane de indivizi prin cancer. Este, dacă ne consolează cu ceva, ceva ce ne-am făcut cu mîna noastră. Depresia s-ar părea că nu are nimic de-a face cu mîna omului, dar în realitate nu e decît corespondentul în plan psihologic/cultural al poluării din plan natural. De ce spun asta? Pentru că amîndouă, și poluarea și depresia, sînt rezultatul unui anume mod de viață, și anume modul de viață cread de viziunea despre lume si viata științifica/materialista/empirica/exclusiv imanentista/etc. etc care a apărut pe Pămînt odată cu Iluminismul și ajuns la climax în Occidentul secolului 20. În timp ce poluarea este consecința evidentă a acestui mod de viață, legătura cu depresia nu e la fel de evidentă, dar iti sare imediat in ochi daca te uiti mai atent. Poluarea este consecința fizică (distrugerea vieții pe Pămînt) a unui proces fizic (ardereea combustibililor fosili, exploatarea irațională și distructivă a resurselor naturale și așa mai departe) de raportare la o realitate fizică (mediul înconjurător).
Lucrurile se complică atunci cînd trecem de la mediul înconjurător la om și la ce se întîmplă în capul lui, pentru că nu există nimic mai complicat în întregul univers decît realitatea din capul cuiva, inclusiv al tău și al meu. Dar cîteva lucruri se pot limpezi chiar și acolo. Depresia face ravagii fix în inima acelui mod de viață care este responsabil și cu poluarea. Să fie doar o coincidență? Eu cred că nu. Pentru că depresia este un fel de poluare a sufletului omenirii. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că viața omului și a planetei lor face parte dintr-o realiate mult mai vastă și mai complexă, iar aceeastă credință a luat diverse forme în diverse locuri ale lumii in general sub forma religiilor. Ce au în comun toate religiile este in fond deschiderea lumii noastre către o alta realitate, către infinit, o relație cu infinitul, o relație care nu lasă lumea noastră netransformată, ci, din contră, are consecințe majore pentru tot ce se întîmplă pe fața pămîntului în general și pentru fiecare individ în parte în special. Sînt nevoit să scurtez povestea, și să spun că Occidentul modern așa-numit secularizat, s-a rupt treptat, treptat de această concepție despre realitate și ajuns la concluzia că nu există decît ce se vede și se poate analiza la microscop sau cu telescopul. Bun, dar asta a însemnat că dintr-o dată omul era izolat pe planeta lui ca într-o cușcă, singur într-un univers rece și indiferent, cu nimic care să mai dea sens vieții, în ciuda unor încercări eroice ca Sisiful lui Camus și alții. Și încet, încet, aerul din atmosfera societăților crescute pe solul acestei concepții esclusiv naturaliste despre realitate, a devenit irespirabil, pentru simplul motiv pentru că nu mai exisă un dincolo care să-l reîmprospăteze. Înainte de această mutație în cultura Occidentului, individul, indiferent de soarta lui din această lume, era răscumpărat prin relația salvatoare cu o alta. Exista un orizont infinit de la care putea spera infinit si care raspundea infinitului din sufletului lui, dar de cind zidul imanentist care inconjoara planeta Pamint reflecta ca o oglinda realitatea de la nivelul solului si afirma dogmatic ca nu exista nimic decit pietre si carne si fierberea lor fără rost, occidentalului modern si iluminat dar singur pe lume si in Univers, nu-i rămîne decît o zbatere disperată între plictis, dezorientare, depresie și în cele din urmă nebunie. Ah, n-am spus asta, dar avem și o epidemie de nebunie în ziua de astăzi.
Planet-Earth-from-Space-Wallpapers

P.S.: N-am vrut aici sa analizez depresia ca problema medicala. Nici n-as fi putut. Am vrut doar sa o pun in perspectiva cosmica, asa, ca in imaginea asta.

Despre corp și spirit

Un lucru care mă sperie și care mă bucură în aceiași măsură, e că lumea în care trăim e atît de complexă încît orice ambiție de a o explica, trebuie mai devreme să dea cu capul de pragul de sus sau să-și vadă lungul nasului-ambele expresii populare exprimă la fel de bine limitele puterii explicative a inteligenței.

Să luăm, de exemplu, un lucru oarecum simplu. Un om frumos e și bun? Unul urît e și prost? Sau, mai general spus, există vreo relație între aspectul fizic exterior și calitățile spirituale interioare? Și dacă da, există vreo știință care poate formula legi și principii interpretative și explicative care să fie demne de încredere? Sigur, există fiziognomia, care crede că face treaba asta, dar, din cîte știu eu, predicțiile ei sînt departe de a avea gradul de certitudine necesar unei științe.

Poate greșesc dîndu-mi cu părerea fără să fiu foarte la curent cu ce s-a spus în domeniu, dar cum asta nu e o revistă de specialitate, ci un blog personal de foarte restrînsă audiență, o să dau drumul aici cîtorva gînduri răzlețe.

Uneori simțim că trebuie să existe o relație direct proporțională între corp și suflet, nevrînd să acceptăm că natura ar putea să ne înșele. Adică, cu cît trupul e mai frumos, cu atît sufletul e mai bun și mintea e mai ageră, ne spunem. Firește, frumosul are atîtea forme și atîtea direcții, încît e greu să vorbim de un singur frumos. Și poate în asta stă explicația pentru faptul că dorința asta a noastră pioasă ca între frumusețea corpului și cea a spiritului să existe o relație pozitivă, e frecvent contrazisă de realitate. Cuvîntul pitzipioancă , un neologism în limba română, e cel mai bun exemplu pentru o astfel de realitate: o persoană de sex feminin care are un corp frumos într-o anumită măsură dar despre care se poate spune că frumosul fizicului (fără să iau aici în considerare posibilitatea ca frumosul pitzipoancei să fie într-o direcție..greșită, care ar da naștere la discuții interminabile cu privire la ce e de fapt frumos și ce nu) s-a hrănit din frumosul spiritului, și în măsura în care primul, adică fizicul, a crescut, al doilea, adică intelectualul sau spiritual/sufletescul, a scăzut.

Un exemplu opus mă aduce la dragostea vieții mele, adică la Soren Kierkegaard. Kierkegaard a fost fără îndoială un bărbat urît. Doar nasul lui extrem de mare și tot ar fi fost suficient ca să-i atragă calificativul ăsta din partea femeilor și bărbailor în egală măsură. Dar nu era doar nasul.  În familia lui s-a murit mult și devreme, au fost numeroase cazuri de sinucidere și chiar el însuși s-a gîndit de multe ori la ieșirea asta rușinoasă din arena vieții, înainte să devină posesorul legitim al propriului sine și să pășească pe terenul solid al speranței creștine. Un frate al lui a înnebunit și alte rude au avut serioase probleme de sănătate mentală. Pe scurt, din punct de vedere al corpului, Kierkegaard a stat foarte prost.

Și cu toate astea, niciodată n-a pășit pe fața pămîntului  un om mai demn de admirație – și dacă n-aș fi creștin, aș zice chiar de venerație, deși există forme legitime de venerație și pentru un creștin- ca Soren Kierkegaard.

Cum zicea un biograf al lui, n-a existat niciodată o relație mai disporționată între un corp și o minte, decît în cazul lui Kierkegaard.

Dacă se pot trage concluzii din acest exemplu, o concluzie ar fi că frumusețea fizică e dată unora iar cea sufletească altora, într-o încercare a Instanței responsabilă cu împărțirea înzestrărilor naturale, de a face dreptate. Dar nu se pot trage concluzii de aici și nici nu se pot identifica legi. Pentru că există sufletele frumoase în corpuri frumoase, iar dacă nu e așa, eu sînt un nenorocit care nu se va îndrăgosti niciodată cu adevărat. Și tocmai asta spuneam la început, că explicațiile, acelea care ne interesează cu adevărat, nu poate să le dea nimeni. Probabil pentru că nu există. Probabil pentru că existența e condusă de legile contingenței, neprevăzutului și surprinzătorului.

Ca să termin povestea lui Kierkegaard, unii au încercat să vadă în scrierile lui dacă nu cumva era nebun. Kierkegaard însuși a analizat relația dintre geniu și nebunie, pornind de la zicerea lui Seneca, că nu există geniu fără ceva nebunie. Dacă era ceva nebunie în Kierkegaard, el era totuși stăpînul ei necontestat, în asta stînd de fapt și puterea geniului, anume de a se ridica deasupra nebuniei. Hjalmar Helweg, directorul spitalului de nebuni din Oringe, Danemarca, a citit fiecare cuvînt scris de Kierkegaard și a ajuns la concluzia că:  Oricît de bine crede cienva că a reușit să spună un lucru, va descoperi întotdeauna că Kierkegaard l-a spus mai bine. Afirmația asta vien de la cineva care încerca să-și dea seama daca Kierkegaard a fost nebun și în asta stă principala ei valoare. Cît despre nebunia lui, diagnosticul a fost că suferea de depresie alternînd cu exaltare maniacală. Dar Kierkegaard însuși își analizase în termeni mult mai profunzi propria condiție psihică, reieșind cu limpezime că și în cazul ăsta Kierkegaard o spusese mai bine.

Despre relția dintr corp și spirit nu se va spune niciodată destul. Cert e că legătura dintre ele infinit mai complexă decît ne putem imagina, și faptul ăsta e în sine un argument împotriva nemuririi sufletului sau mai exact împotriva sufletului imaginat ca o entitate ce poate să trăiască separat de trup. Fără trup, nu există suflet. Faptul că atît Kierkegaard cît și Nietzsche reușeau să își pună cel mai bine spiritul în mișcare prin mișcarea corpului (pentru ambii mersul pe jos era un leagăn al ideilor ), e la fel de semnificativ pentru argumentul ăsta.

Revenind la Kierkegaard, dacă avea ceva frumos, acel lucru era freza, pentru care era renumit în epocă. Îmi place să cred că freza mea o imită oarecum pe a lui, deși eu n-am un păr așa de des cum avea el, din cîte îmi dau seama. Și o imită inconștient, adică așa a fost dinainte să știu ce freză avea Kierkegaard. Chiar dacă eu am un nas ceva mai frumos decît al lui, ca și alte trăsături fizice care cred ca sînt ceva mai frumoase decît ale lui, sînt nevoit să trăiesc cu dureroasa resemnare că am un spirit infinit mai mic. Și mai sînt nevoit să mă întreb dacă aș fi dispus să-mi dau corpul la schimb cu al lui, pentru a-i semăna mai mult în spirit. La cum mă știu de mic în ale spiritului, probabil nu aș face tîrgul ăsta fără regrete infinite.

PS: Sînt perfect conștient de posibilitatea ca eu să nu fiu deloc mai frumos decît Kierkegaard, avînd în vedere că singurul arbitru sînt eu și subiectivitatea mea dispusă la erori maxime cînd vine vorba de a se estima pe sine din orice punct de vedere. Dar cu siguranță am un nas mai mic, mărimea nasului fiind acel gen de fapt obiectiv ce poate fi transpus în centimetri.

Dumnezeu pentru o zi

S-a gindit oare cineva pina acum la o ierarhizare a experientei? Bineinteles, e mai bine sa fii indragostit in Venetia decit sa fii intr-un lagar de concentrare. Dar cine nu poate sa simta vibratia din vorbele Eclesiastului:”Desertaciune, totul e desertaciune si goana dupa vint!”? Si cine poate fi atit de orb incit sa nu le recunoasca forta al carei ecou il gasim peste milenii in filosofia existentialista a modernitatii? Ce poate fi mai definitoriu pentru o modernitate fara repere decit vorbele unui erou al lui Sarte : „Mi-e totuna!”,”Mi-e egal”- care vrea sa insemne o indiferenta totala atit a subiectului fata de lume cit si a lumii fata de subiect. E oare disponibila omului o experienta superioara, calitativ diferita?

O experienta care sa iasa din omogenitatea (fie ea infinit de variata!) experientelor, iata ce căutam.
Credinciosul sau misticul (acesta din urma mai mult decit primul) va gasi acea experienta superioara in Dumnezeu. E usor de inteles de ce misticul poate pretinde ca a depasit lumea in momentul in care l-a experimentat pe Dumnezeu. Dar aceasta experienta (ca si cea a credinciosului „obisnuit”) ramin neverificabile pentru restul lumii. Sint doar ale lor si nu pot fi impartasite. In cel mai bun caz pot fi doar povestite.
Vreau sa propun aici un gen de experienta care sa fie atit calitativ diferita de restul experientelor, cit si verificabila, adica sa fie accesibila si celorlalti in mod direct, nu prin intermediul (re)povestirii.
Nu as indrazni sa fac asa ceva daca nu as fi fost eu insumi subiectul acestei unice experiente.
Dar sa povestesc…(contradictia este doar aparenta-desi am zis ca aceasta experienta este direct accesibila, e totusi nevoie de repovestire pentru a o face accesibila celor care n-au fost martorii ei directi)
Schizofrenia este una dintre cele mai grave si mai misterioase boli psihice. In limbaj comun se cheama „nebunie”. In general la vederea unui nebun resimtim un fel de sfiala, cei mai „slabi de inger” dintre noi ajungind pina la teama. Am resimtit si eu un amestec intre aceste doua sentimente, dar, spre nenorocirea mea, a predominat curiozitatea. Mai mult decit speriat (era un „nebun” pasnic, deci nu aveam de ce sa-mi fie teama)eu am fost intrigat.
Mihai e un tinar de aproximativ 25 de ani, prost imbracat si care miroase urit. Nu-i stiu bine istoria, doar ca a fost internat la Spitalul 9 si ca acum nu mai „e pe tratament”. E un fel de vagabond, pentru ca, dupa ce i-au murit parintii, a fost dat afara din casa. Schizofrenia a luat la el, fiind educat intr-un mediu religios, o forma religioasa.

Mihai pretinde ca vorbeste cu Dumnezeu asa cum vorbeste acum cu mine. Are si un mesaj de la El: inca citeva ceasuri si planeta aceasta pe care o vedeti nu o veti mai vedea! E clar:e un profet al Domnului. Adultii il privesc cu reticenta, rece si distant. Copiii ii pun intrebari hazlii ca sa primeasca raspunsuri la fel de hazlii si sa se prapadeasca de ris. Apropierea pe care copiii nu i-o refuza e platita scump: e mascariciul lor. Dar Mihai plateste pretul fara sa stie si fara sa sufere:doar e nebun!
Eu sint singurul care ii sint aproape fara a-l ridiculiza. Sint singurul care il ia in serios si nu-l repudiaza in acelasi timp. De data asta,insa, eu aveam sa fiu cel care avea sa plateasca scump.
Mediul e perfect pentru ca nebunia lui sa ia o forma concreta. Nu stiam atunci ca aceasta forma urma sa fiu eu. Eu sint imbracat „frumos”(cuvintele lui) si am parul lung si barba. Dupa un timp relativ scurt de discutii (cu copii care il trateaza ca pe un clovn si femei in virsta care il privesc cu o frica prost ascunsa) Mihai imi spune ca vrea sa-mi spuna ceva si ma cheama mai departe. Sintem doar noi doi. Discutam in continuare, de data asta despre lucruri foarte intime. Eu il „iscodesc” privindu-l ca pe cineva dincolo de ratiunea umana, de care sint dezamagit, si astept de la el ceva, nu stiu ce… Ca din senin ma intreaba cine sint eu in realitate. Sint socat si amuzat de intrebare. Mai mult amuzat cred. Ii raspund ca sint Catalin, cine sa fiu? „Nu ma prostesti pe mine..” vine raspunsul prompt. Pierd sirul intimplarilor de aici incolo. In momentele imediat urmatoare e intr-un fel de extaz, cu ochii in lacrimi: „Iti multumesc Doamne ca in sfirsit te vad”. Ma invinovatesc ca n-am stiut sa neg mai bine. Nu-mi venea sa cred ca cineva ar putea sa ma ia pe mine drept Dumnezeu. Sau am fost poate ispitit de aceasta pozitie suprema? Mi-e frica sa ma intreb serios acest lucru. Oare nu zace in noi dorinta fundamentala (pe care atitea filosofii orientale o incurajeaza!) de a fi zei, sau, de ce nu, Insusi Dumnezul Atotputernic? Am cochetat, fie si pentru o sutime de secunda, cu acest gind, ceea ce a declansat adevarata drama care a urmat.Imi reprosez faptul (oare?) ca nu am stiut sa neg mai hotarit. Detaliile nu mai conteaza aici. Aveam plete si barba ceea ce a fost suficient, iata, pentru ca acest suflet schizofrenic sa creada ca eu sint Iisus. Care a fost de fapt drama? Drama a fost nu a lui, ci a mea: eu un simplu muritot, iata-ma ridicat brusc la pozitia infinit superioara de dumnezeu, si nu orice dumnezeu, ci chiar Insusi Dumnezeul cerurilor si al pamintului, care a facut marea si izvoarele apelor. Aproximativ cinci ore a durat acest episod extraordinar din viata mea (ce sa mai zic de Mihai, care avea onoarea sa stea de vorba fata in fata cu Imparatul Universului) timp in care eram umplut permanent de valuri de adrenalina. E ca si cum cineva mi-ar fi injectat constant adrenalina in vene ca pe un drog. As putea spune ca eram intr-o stare de soc cronica-nu stiu daca exista asa ceva. Ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi joc binisor rolul. Mihai avea o obsesie legata de o anume Mihaela. Ma intreba daca o sa fie cu ea. Eu am aflat mai tirziu ca o cunosc pe Mihaela (nu stiam la care Mihaela se referea). Era convins ca ea e pentru el in urma unei revelatii divine pe care o avusese la 15 ani. Era „blocat” pe ea de zece ani. M-am gindit ca e o ocazie buna sa o scap pe saraca fata (o ceruse de mai multe ori in casatorie). Am facut uz de pozitia mea divina (blasfemie?!!)si i-am spus ca nu aceasta Mihaela e pentru el. „Dar Doamne, cum ramine cu viziunea de la 15 ani, cu doua chipuri care semanau(avea mania ca Ea trebuie sa-i semene lui)?” Te-ai inselat, nu e ea, e o alta Mihaela! Sint curios daca a avut efect zicerea mea. Ar trebui sa fi avut, doar era Cuvintul Domnului! I-am „poruncit” si sa mearga la doctor. „Dar nu vreau medicamente” Trebuie! „Daca zici tu Doamne…”
Dilema etica? Am facut bine? Am facut rau? Din punct de vedere strict religios e perfect inacceptabil.Dar pur etic? Situatia mea era ideala din punct de vedere terapeutic. Nici cel mai bun doctor din lume nu ar fi fost in stare sa ajunga acolo unde ma pusese pe mine intimplarea. Ce responsabilitate! Sint convins ca daca i-as fi „poruncit” atunci sa se sinucida, ar fi facut-o fara sa stea pe ginduri.
Dar presiunea era prea mare asupra mea  (nu mai suportam sa-mi sarute miinile, sa-mi acorde cuvinte de slava rezervate doar lui Dumnezeu). Am simtit, atit cit poate simti un om, ce inseamna sa fii Dumnezeu. Pentru toti cei care au asemenea „tinte inalte”:nu vreti sa fiti Dumnezeu! (Filmul lui Jim Carey(Bruce Almighty) nu reuseste nici pe departe sa sugereze ce inseamna sa fii Dumnezeu-e doar o gluma-, nu asa cum au insemnat pentru mine acele citeva ore)
Revenind la experientele „privilegiate” de care vorbeam mai inainte, lasind la o parte experientele religioase/mistice (care pot fi puse la indoaiala), pozitia mea este ca aceasta experienta traita de mine e calitativ diferita de toate celelalte (chiar si de aceea de a fi iubit la nebunie-fericire care mi-a fost refuzata pina acum). Sa fii Dumnezeu,chiar daca doar in mintea unui schizofrenic, e o experienta care le depaseste pe toate celelalte (nu doar ai un anume contact cu Divinitatea, tu ESTI Divinitatea!) te aseaza intr-o pozitie cvasimetafizica: esti si nu esti din lumea asta, esti in ea depasind-o. Se poate contra-argumenta, fireste, ca doar fac parte dintr-un episod in care boala loveste cu putere, si ca dincolo de asta nu mai e nici un sens. Sensul e insa in trairea mea subiectiva (aici metafizicul s-a imanentizat in mine), traire care, spre deosebire de experienta mistica/religioasa(ale carei baze sint supuse indoielii), are baze perfect observabile: toata lumea putea sa-l vada pe Mihai sarutindu-mi miinile cu veneratie.
Daca am fost inteles sau nu, conteaza mai putin. Cu atit mai putin conteaza daca am fost crezut sa nu (oricine citeste aceasta (re)povestire are dreptul sa fie sceptic). Pentru autenticitatea istoriei sint suficiente acele persoane ca au fost martori directi ai..incidentului(si nu au fost chiar putine)
Cu atit mai putin conteaza sfirsitul intimplarii. Doar pentru cei foarte curiosi si care au reusit sa citeasca pina aici, voi spune,totusi, cum s-a terminat.
Mihai era hotarit sa nu ma mai paraseasca niciodata. Eu eram deja speriat. Dar de ce sa fiu speriat? Doar aveam Puterea. Asa ca am decis sa ma folosesc de insasi problema in care eram ca sa ies din ea. Vorbind, nu vorbeam eu, ci insusi Iisus Hristos, Maiestatea Cerului.Asa ca Iisus i-a spus lui Mihai: „Iata,apune soarele si eu trebuie sa plec. Am venit azi sa fiu cu tine, ceva ce n-am mai facut pentru nimeni, penru ca ti-am vazut marea credinta si puritatea inimii. Dar acum trebuie sa plec. M-am folosit doar de trupul lui Catalin ca fiu cu tine. Dupa ce eu voi pleca, el va ramine si nu isi mai va aduce aminte nimic”. Acest „truc” si-a facut, cu putina greutate, efectul. L-am lasat si cind am revenit m-am prefacut ca nu-l cnosc. Statea foarte aproape de mine si ma observa atent. Am inceput repede sa vorbesc cu un prieten despre cum terminasem eu de curind Half-Life 2 si cum ma joc acum Chronicles of Riddick (jocuri PC) ca sa ii spulber definitiv imaginea de „dumnezeu”. Ma privea neincrezator. Am inceput atunci sa ma pling de faptul ca nu-mi aduc deloc aminte ce am facut toata ziua, ca parca mi-am pierdut memoria (a trebuit, pentru prima data in viata mea, sa joc un rol, nu stiu cit de bine m-am descurcat. Fata i s-a luminat dintr-o data. M-a luat de mina si mi-a spus:”Azi te-a folosit Maiestatea Cerului ca sa vina la mine”. Mi-a spus mai multe.Faceam pe prostul si incercam sa par perplex in fata unor asemenea enormitati. Eram penibil. Intr-un sfirsit s-a terminat.
Cele mai „picante” aspecte le-am lasat nespuse: nu am vrut sa spun o poveste „tare”. Repet, a fost in primul rind o drama, o experienta care m-a bulversat si care pentru mine a fost Experienta prin excelenta.
Am vrut aici sa propun acest gen de experienta, sau chiar ACEASTA experienta, ca o experienta ce sparge omogenitatea si monotonia(fie ea, repet, infinit de variata)a lumii experientei. Daca am reusit sa nu, nu stiu. Singurul lucru pe care il sper e ca am fost macar un pic inteles. Ceva imi spune ca aceasta ultima speranta a mea va ramine neimplinita.
Mihai e acum convins ca, pentru o zi, a stat linga Dumnezeu si i-a sarutat miinile.
Ceea ce ma face pe mine, vai de mine! Dumnezeu pentru o zi.