Opriți-vă, tăceți, ascultați!

Eu încă mă încăpățînez să mă plimb pe stradă. Probabil în curînd n-o să mai am voie să ies din casă.

(De fapt, mă încăpățînam pînă mai ieri.)

Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului, cînd toată lumea presimțea că 2020 o să fie un an foarte bun – parcă 2020 avea un vibe pozitiv așa, dat cel mai probabil de simetria 20-20 – că anul ăsta o să scriu ce am scris mai sus, și nu în vreun delir poetic, din contră, la modul cel mai prozaic posibil, căci dacă nu mîine sau poimîine, probabil săptămîna viitoare chiar n-o să mai am voie să mă plimb pe stradă – și, oh durere a durerilor, nici în Cișmigiul meu iubit – aș fi rîs de respectivul ca de un nebun. La începutul anului, era inconceptibil că în doar cîteva luni vor veni niște vremuri care ne vor lua, pe drept, nu pe nedrept, unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului, acela de a ieși din casă. Ce s-a ales de cei  care făceau predicții economice, cu o încredere neobrăzată, cum sînt toate predicțiile, ca și cum viitorul ar fi fost curtea lor din spate? Ce s-a ales de planurile noastre, ale oamenilor de rînd?  Orice altceva ar însemna această pandemie, și o să însemne multe, foarte multe lucruri, în primul rînd ar trebui să fie o lecție de umilință cu privire la raportarea noastră la viitor.

Da, scriu despre virus. Despre  ce altceva să scriu? Cînd mă plimb pe stradă, toate conversațiile pe care le aud sînt despre asta. Doar despre asta. Chiar și cele care la prima auzire nu par să fie despre asta, dacă îmi ciulesc un pic urechile mai bine și mai prind cîteva cuvinte, pîmă la urmă tot despre asta se dovedesc a fi. Și nu e deloc de mirare că e așa. Pentru că nimic n-a mai lovit din plin în față viața noastră -a occidentalilor plictisiți în mare parte de o bună stare care în genral rămîne neapreciată- ca această pandemie. E ca și cum pe cer ar fi apărut, ca în  Arrival, genialul SF al lui Villeneuve,  niște uriașe nave extraterestere care tronează în liniște în doișpe locuri din lume. Despre ce altceva să mai vorbești? Nu e de mirare  deci că am ajuns să ne întrebăm despre ce vorbea lumea înainte de covid 19, despre ce erau bancurile înainte de covid 19, de ce ne temeam cel mai tare înainte de covid 19.

Oare  înainte de covid viața pe planeta Pămînt era chiar în afara oricărui pericol?  Aceasta e întrebarea care ne duce direct în miezul pe care vreau să-l ating. Mi-era frică să mă apropii de acest miez pentru că esența lui concentrată e dulce-amăruie, e  un medicament care, ca orice medicament care se respectă, poate fi în același timp și otravă. Mărturisesc deci că nici măcar nu am avut curaj să gîndesc pînă la capăt lucrurile despre care acum vreau să scriu, deci n-am vrut să le dau frîu liber nici măcar în spațiul privat al minții mele. Reticența mea nu avea de-a face cu gura lumii, ci cu frica de a nu lăsa un anume tip de otravă să se răspîndească în propria mea minte.

Apoi am văzut că cineva din Italia, tocmai din Italia, a făcut un filmulet și l-a postat pe Facebook. Un filmulet care a circulat si cu o subtitrare în limba română, dar acum a dispărut din cauza unor probleme de copyright, îmi imaginez, dar care poate fi găsit în limba italiană aici. Limba italiană nu e doar  dulce și frumoasă, dar e și destul de aproape de limba română, astfel încît chiar și eu, care știu mult mai puțină italiană decît știu franceză, și nu știu deloc franceză, mai înțeleg cîte ceva. Din fericire, am apucat să văd filmulețul cu subtitrare așa că am auzit tot ce avea de spus. În film, vocea Mamei Pămînt ni se adresează și ne invită să ne oprim, să tăcem și să ascultăm. În filmuleț, vocea Mamei Pămînt este blîndă și drăgăstoasă, dar oricine știe că o mamă bună la nevoie e și dură și poruncitoare, nu-i așa? De fapt Mama Natură poate fi teribilă, mai teribilă decît orice pe lume,  asta au știut-o oamenii dintotdeuna și de peste tot.

În filmulețul respectiv, Mama Natură profită de faptul că avem o pandemie pentru a ne invita să ne oprim, să tăcem, să ascultăm și să ne aducem aminte despre ce e vorba de fapt în chestia asta pe care o numim viață, căci prinși în tiribomba cotidiană a goanei după realizări și distracții, am cam uitat, și asta n-ar fi nicio problemă dacă în această goană nu ne-am călca unii pe alții în picioare ca animalele, dacă n-am călca-o pe mama Natură însăși în picioare. Știai că în ultimii 40 de ani am omorît jumătate din orice formă de viață de pe fața pămîntului și am declanșat ceea ce unii zic că ar fi o nouă extincție în masă, Antropocenul? Dacă nu, acum știi.

Cînd am văzut asta, mi-am zis, ia uite ce filmuleț curajos! Curajos pentru că avea tupeul să atragă atenția asupra unei părți pozitive a acestei teribile pandemii, și anume că se poate transforma într-o ocazie în care miliardele de indivizii care aleargă ca nebunii să se oprească și să se gîndească, ceva ce cei mai mulți nu fac niciodată, dar mai ales o ocazie pentru umanitate în întregul ei să se oprească din cursa nebunească înspre distrugere și să își schimbe direcția, dacă nu cumva  e deja prea tîrziu.

Însă mi-am dat seama repede că acest punct de vedere nu e nici pe departe așa de radical ca sămînța potențial otrăvitoare care îmi încolțise mie în minte. Pentru că ideea mea, despre care spuneam că mi-era teamă nu doar s-o exprim, dar și s-o gîndesc, și mă tem și acum, e  următoarea.

Știm sigur că virusul a trecut de la animale la om, în ciuda conspiraționiștilor, care nu lipsesc niciodată de la masa discuțiilor. Geneticienii ne spun că asta e dincolo de orice îndoială. Nu e deloc intenția mea să mă iau de obiceiurile culinare ale chinezilor, din contră, vreau să spun că tocmai aceste obiceiuri au fost canalul prin care Mama Natură ne-a poruncit să ne oprim.

Pentru că, spre deosebire de Mama blîndă și cu voce mieroasă din filmuleț, eu văd o Mamă Natură turbată de furie, turbată pentru că i-am tăiat aproape toți copacii, plămînii ei și ai noștri, am umplut oceanele de plastic, am otrăvit aerul, am omorît jumătate din tot ce mișcă  pe Pămînt, adică i-am înfipt un cuțit în inimă, tocmai ei, care ne-a făcut și ne susține cu laptele hrănitor al sînului ei îmbelșugat.

Nu e deloc o metaforă exagerată dacă o să spun că pînă cînd  virusul ăsta ne-a oprit, mergeam cu viteză maximă înspre prăpastie în timp ce șoferii noștri, acei oameni luminați care conduc lumea, făceau conveții internaționale pe tema schimbărilor climatice (cum a fost ultima de la Paris, pe care a stricat-o dobitocul de Trump, acesta fiind primul lucru pe care l-a făcut cînd a ajuns președintele, pentru că el, la fel ca alți dobitoci de aceeași aromă care cred că Pămîntul e plat, crede că încălzirea globală e o farsă), o insultau pe Greta Thunberg, singurul super erou adevărat al generației noastre, un super erou pe bune, nu ca ăia de la Marvel, pentru că fetița asta a reușit să-și facă vocea auzită pe toată planeta, strigătele ei, la fel ca cele ale lui Isaia de pe vremuri, opriți-vă, opriți-vă, opriți-vă pînă nu e prea tîriu, ajungînd la toate urechile.

Dar bineînțeles că nu s-a oprit nimeni, pentru că o astfel de mașinărie monstruoasă cum e economic globală nu se oprește peste noapte, ne spuneau convingător experții, e nevoie timp, gradual, încet, încet, pas cu pas. Baby steps, baby steps baby! De exemplu, interzicem motoarele diesel pînă în 2025, e și asta ceva, nu? Dar să ne oprim, să ne oprim așa dintr-o dată? Asta sigur nu se poate! Eh, uite că s-a putut! Lumea s-a oprit! Și s-a oprit pentru că mama natură ne-a poruncit asta nu pe un ton mierus, ci pe unul violent, imposibil de ignorat. E dură, e rea? Da, ca orice mamă care trebuie să-și mai altoiească copiii din cînd în cînd atunci cînd poznele acestora sînt măsură de grave.

Sigur că ce se întîmplă acum pe Pămînt e tragic dincolo de cuvinte. Riscăm să ne pierdem nu doar averile, aceia dintre noi care au așa ceva, dar mai ales pe iubiții noștri bunici sau părinți care, ajunși în toamna de aur a vieții, riscă să nu mai prindă vremea culesului roadelor. Însă direcția turbată a umanității, care acum se odihnește, pusă la pămînt, cu piciorul greu al Mamei Natură pe grumaz, era mult mai dezastruoasă decît toate dezastrele cauzate de Covid. Sigur, media nu prea vorbea despre asta, pentru că media vorbește doar despre ce dictează zeul ban, și tocmai zeul ban era cel care ațîța goana nebună spre dezastru.

Aceasta e sămînța otrăvită căreia nu voiam să-i dau voie să crească nici măcar în mintea mea. Știu că e periculoasă, ofensivă, subversivă. Dar acum că am pus-o-n cuvinte, am scăpat-o din mînă. A înflorit în mintea mea ca o ipoteză verosimilă.

Încă ceva.

Treceam acum două zile prin Centrul Vechi. E pustiu. Știm cum ar fi trebuit să fie Centrul Vechi zilele astea. Plin de viață, muzică, gălăgie, invitații agansante de a rămîne la o cafea sau o bere. M-am gîndit acum că uite, pentru prima dată în istoria umanității, aceasta, toată, a încetat să petreacă.  Pe oameni nimic nu-i oprește de la petrecut. Nici măcar războiul. Din contră, abia în timpul războiului petrec oamenii mai abitir, cu abandonul total al celui care nu știe dacă va mai apuca ziua de mîine, deci o stoarce de toată zeama pe cea de azi. Dar uite, pentru prima dată în istorie, oamenii nu mai au voie să petreacă. E ciudat, nu-i așa? M-a lovit atunci un gînd, la fel de ofensiv și subversiv ca cele de mai sus, pentru că de fapt e vorba de acealași gînd, și anume că e bine că oamenii nu mai petrec.

Aici sigur s-au ridicat toate sprîncenele, dar nu vă grăbiți să mă înjurați și să plecați. Dați-mi o secundă să mă explic. Petrecutul e, desigur, minunat. Pentru că viața e scurtă și pină de necazuri, petrecutul e ca o vacanță de la necazuri, o gură de aer în care omul uită de tot, de toate, chiar de sine, și se simte bine. Și asta e bine. Dar – da, există un dar – pentru că e atît de bine, foarte mulți vor să fie mereu acolo, să rămînă în acea stare perpetuă de bine, de fără grijă, de uitat de sine. Dar că asta înseamnă dezastru, nu mai e nevoie s-o spun, nu? În primul rînd, prea mult petrecut ajunge pînă la urmă să aibă un gust amar, pentru că mare parte din plăcerea cea mai adîncă a petrecutului este dată tocmai de faptul că e o pauză de la robitul zilnic- dar dacă nu mai ai pauză, nu mai ai aceeași satisfacție, petrecutul însuși devine nimic altceva decît un alt fel de robit. Și, într-adevăr, mulți ajung foarte ușor să fie robi ai petrecutului. Mulți îi cred pe aceștia de invidiat. Ce viață de boem! Nu sînt de invidiat. Viețile lor sînt ruine. Și ei știu asta, o citești în ochii lor chiar atunci cînd încearcă, cu toată elocvența de care sînt capabili, să-ți spună că asta e ce vor ei de la viață. Dar nu la petrecăreții profesioniști  mă gîndesc cînd spun că e bine că s-au oprit petrecerile. Pentru cei mai mulți dintre ei e prea tîrziu să reia firul întrerupt al unei existențe care în loc să înflorească într-un fel sau altul, s-a ofilit în fumul de țigară al miilor de nopți pierdute. Nu, mă gîndesc la copii. Știați că de cîțiva ani buni peste tot în lume, inclusiv în România, au apărut niște găuri engre care devorează suflete, în special suflete proaspete de copii? Poate nu v-ați gîndit niciodată la asta, dar eu mă gîndesc. Oamenii au petrecut mereu, la fel și copiii, dacă au avut voie. Dar astăzi, toți copiii au voie, ba sînt chiar încurajați să meargă la party-uri, pentru că asta face toată lumea, și pentru că e cool și mișto și super tare. Și n-ar fi nimic în neregulă cu asta dacă cele mai tari petreceri n-ar fi alimentate de droguri, de chimicale care, împreună cu mulțimea, creează o experiență atît de out of this world, atît de ecstatică, încît copilul vrea s-o facă iar și iar și iar, petrecerea devenind în cele din urmă centrul de gravitației al existenței lui. Așa se nasc petrecăreții profesioniști. Doar că astăzi mulți nu mai apucă să ajungă petrecăreți bătrîni, pentru că mor de tineri sau își pierd mințile. Substanțe care alterează conștiința au existat mereu, dar niciodată n-au fost atît de multe și de mortale drogurile ca astăzi, deci nicio generație de copii nu s-a confruntat cu ce se confruntă cele de azi. Creierele tinere sînt efectiv  dizolvate de vraja neagră și puternică a drogurilor, se ard și cad la pămînt ca niște musculițe care se apropie prea mult de foc, vrăjite de căldura și jocul de lumini al acestuia. Cînd spun droguri, mă gîndesc la pastile Ecstasty de un fel sau de altul, MDMA, speed, legale, cocaină, și de ce nu, iarbă, deși pentru iarbă trebuie avută o discuție separată. Si MDMA-ul trebuie discutat cu atenție, pentru că în esență e o substanță cu potențial pozitiv, dar care în contextul petrecerilor negre se transformă într-un veritabil devorator de suflete, poate cel mai teribil dintre toți tocmai pentru că are un potențial pozitiv semnificativ. Ca să nu zică cineva că dramatizez, o să vă spun că cineva care a făcut foarte mulți bani vînzînd droguri la petreceri (lucrez cu persoane condamnate, printre care se află și traficanți de tot felul și de tot felul de droguri), se declara el însuși teribil de îngrijorat cu privire la amploarea pe care au luat-o aceste evenimente la noi în țară, mai ales cu privire la numărul din ce în ce mai mare al copiilor din ce în ce mai mici care vin în valuri la aceste petrceri. Toată lumea știe ce e Sunwaves. Nimeni n-are curaj să spună ce e cu adevărat Sunwaves. Cei care sînt în vraja lui, poate nu pot, poate nu vor, poate nu realizează. Iar ceilalți, noi ce mulți și serioși, sîntem ignoranți cu privire la această gaură neagră de la malul mării. Și nu există soluții, pentru că așa  ceva nu se poate interzice. E ca și cum ai vrea să interzici valurilor mării să lase urme pe nisipul plajei.

Și plimbîndu-mă  eu pe prin pustiul care e acum Centrul Vechi, m-am gîndit dintr-o dată la sacii cu pastile și prafuri care au rămas nevîndute pentru că nu mai sînt petreceri. M-am gîndit la miile de copii, tineri de toate vîrstele, care au ocazia, datorită covidului, să ia o pauză de la vîrtejul care – odată ce i-a prins bine, nu le mai dă drumul decît după ce a supt tot ce era mai bun și mai frumos în ei și aruncă cît colo ca pe niște cîrpe vechi- să ia o pauză și să reflecteze, să realizeze că alergau ca nebunii spre prăpastie. La fel ca planeta noastră.

E covidul bun? Asta vreau să spun?  Nu, Covidul e ce e, adică un virus criminal care a reușit să îngeuncheze umanitatea și vrea să ne fure bunicii.   Lumea n-o să mai fie la fel după el, și nimeni nu știe cum o să fie. E covidul nuiaua Mamei Natură? Nu știu. Tot ce se poate. Pînă la urmă nu contează, pînă la urmă Mama Natură e doar o metaforă, și atunci la fel e și nuiaua ei (Deși unei metafore întotdeauna îi corespunde ceva). Ce contează e că avem ocazia să ne oprim, să ne gîndim, și să ne răzgîndim.

Vorbeam mai devreme cu un prieten bun  cu velități de profet, a cărui zi de naștere e chiar azi, și care îmi spunea că are presimțirea că în viitor umanitatea va începe un război împotriva la tot ce e viu, pentru a se proteja de pericolele care vin de acolo, și care pot fi mult mai grave decît covidul, care pînă la urmă e un virus foarte blînd. I-am spus, dar nu e umanitatea deja în război cu natura, pe care o calcă în picioare de 100 de ani? Nu, man, mi-a răspuns el. Acum războiul e doar indirect, e un efect al goanei după profit, consumerismului canceros, al modului nostru de viață în general. Nu, eu vorbesc de un război asumat, conșient, a continuat el, în care umanitatea va încerca să extermine tot ce e viu pentru a-și asigura supraviețuirea.

Acest scenariu e absurd doar celor cărora le lipsește luciditatea profetică. Vă asigur că nu e. Și pandemia actuală poate fi doar primul pas în această direcție. Este visul cel mai mare, faustian, al umanității, să își găsească salvarea, poate chiar nemurirea, în tehnologie. Va funcționa? Nu. Fără natură, omul e pierdut. În toate felurile în care poate fi pierdut. Asta e sigur. Și dacă cineva o să citească cuvintele astea peste 100 de ani, oricare o să fie starea lumii atunci, o să-mi dea dreptate.

Va profita umanitatea de acest moment pentru a-și schimba direcția? Istoria nu prea ne dă motive să fim optimiști.  Nu știm ce va fi, dar știm sigur că astăzi sîntem la răscruce de drumuri. Momentan, piciorul Mamei Natură ne apasă greu pe grumaz, abia putem să respirăm? Ce vom face? Ne vom aduna toate puterile și vom încerca să învîrtim cuțitul pe  care i l-am înfipt deja aproape de inimă, pentru a termina treba? Sau ne vom recunoaște vina, ne vom cere iertare și vom căuta să ne întoarcem la sînul ei iubitor?  Nu e niciun pericol mai mare decît acela de a uita de unde vii. Și noi de acolo venim.

 

Despre proşti şi alţi demoni

Tot ce o să spun acum trebuie luat într-un sens moale –  în sensul că, adică, deşi există un sîmbure de adevăr în ce o să spun, e foarte posibil ca în realitate să existe mai multe exemple care să mă contrazică mai degrabă decît să mă confirme.

Am observat în scurta mea viaţă de pînă acum că prostia şi răutatea merg de obicei mînă în mînă. Că, adică, cînd ai de-a face cu o persoană care dă dovadă de o răutate neobişnuită, e foarte probabil ca respectiva persoană să fie şi proastă. Acuma, ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar că prostia e o realitate în lumea noastră, la fel ca şi răutatea, ba chiar că sînt realităţi prevalente, inundante, ştie toată lumea şi n-are rost să ne ascundem după degetul corectitudinii politice, această dictatură asupra limbajului care, în ciuda multelor ei aspecte pozitive, pînă la urmă sfîrşeşte prin a ne sufoca.

Oare ce lege misterioasă a naturii (umane) face ca prostia şi răutatea să meargă mînă în mînă? Nu ştiu, dar concluzia mea e că asta este în definitiv o veste bună. E adevărat că prostia şi răutatea  se pot potenţa una pe alta, făcîndu-l astfel pe purtătorul lor o fiinţă cu adevărat de temut. Toţi am avut de suferit la un moment dat  de suferit de pe urma unui coleg sau vecin răutăcios care, după ce la început, în prostia lui, nu făcea decît să ne provoace un uşor amuzament amestecat cu o indiferentă indignare, a ajuns la un moment dat să ne terorizeze, atunci cînd prostia s-a îmbaracat în vehiculul răutăţii şi a început să facă ravagii (Poate chiar noi am fost cei care au făcut pe alţii să sufere în felul ăsta, pentru că la un moment dat în viaţa noastră toţi am dat dovadă de prostie şi răutate.)

Dar, şi este un DAR mare care este de fapt şi vestea bună, de cele mai multe ori prostia ţine în şah răutatea. Au existat fără îndoială în istorie şi indivizi excepţionali, indivizi deosebit de inteligenţi şi incredibil de răi în acelaşi timp (deşi, la urma urmelor, inteligenţa, atunci cînd însoţeşte răutatea, este tot o formă a prostiei), dar individul rău mediu nu excelează în inteligenţă -este, adică, şi prost. Răutatea în individul respectiv este ca un prizonier într-o celulă, care răcneşte, se loveşte cu capul de pereţi, scuipă,  scoate mîinile printre gratii şi încearcă cu disperare să sfîşie orice ar prinde în mîini, dar nu ajunge foarte departe. Gratiile sînt prostia iar dorinţa lui de a sfîşia este răutatea. Să ni-l imaginăm pe individul ăsta liber, poate chiar înarmat- acesta ar fi un caz în care răutatea ar fi însoţită de inteligenţă, şi ar fi într-adevăr un scenariu de coşmar.

După cum spuneam, faptul că răutatea şi prostia merg de obicei mînă în mînă este pînă la urmă o veste bună. În cazul meu, cel puţin, răii pe care i-am întîlnit pînă acum erau eproape fără excepţie şi proşti, adică oarecum impotenţi în răutatea lor.

Filme cu împuşcături

Am fost să văd The Expendables, filmul în care au fost adunaţi toţi super-eroii umani ai ultimilor 30 de ani, la fel cum în The Avengers au fost adunaţi toţi super-eroii supra-umani ai benzilor desenate. Un film în care îi ai pe Schwarzenegger, Jean-Claude Van Damme, Sylvester Stallone, Chuck Norris, Dolph Lundgren, Jet Li, Bruce Willis, Jason Statham şi alţii, nu poate fi decît un film la care te duci sperînd că nu o să te vadă nimeni. Sigur, Bucureştiul e un oraş mare, dar ştim cu toţii că natura haotică a unui sistem urban de trei milioane sau mai mult de locuitori e uneori mînată de un soi de teleologie sadică capabilă să  ne arunce nas în nas cu vreun cunoscut exact atunci cînd ne dorim asta cel mai puţin.

M-am dus în primul rînd intrigat de faptul că filmul acesta are totuşi o notă mare pe IMDB, care, fără a fi absolut, e un indicator cît de cît rezonabil pentru modul în care un film este primit de mase. Şi masele, oricît de lipsite de gust ar fi, au totuşi nişte standarde minime pentru ceea ce, bineînţeles lipsit de orice valoare artistică, produce totuşi un anumit tip de delectare estetică. Şi nu-mi pare rău că m-am dus, pentru că mi-am elucidat misterul. Filmul nu este un dezastru în primul rînd pentru că nu se ia în serios: în filmul acesta Chuck Norris spune bancuri cu Chuck Norris, Arnold face glume despre Terminator, şi toată pleiada de super-eroi recunoaşte în cele din urmă că locul ei e la muzeu.

Ducîndu-mă la filmul acesta am vrut să văd şi dacă pot să rezist la un film “de acţiune”. Acţiunea nu e altceva decît un vid care simulează că ar fi ceva. Atunci cînd doi musculoşi se bat, o să cîştige unul sau celălalt. Cînd două maşini se urmăresc, toată tărăşenia nu se poate termina decît cu vreuna dintre ele explodînd sau plonjînd de pe vreun pod. Cu alte cuvinte, acţiunea este forma supremă de plictiseală, şi faptul că filmele de acţiune sînt totuşi cele mai gustate de public, arată cît de serios şi efectiv e procesul de cvasi-zombificare la care e supus individul modern. Filmele lui Tarkovski sînt artistice în cel mai înalt grad tocmai pentru că în ele nu se întîmplă absolut nimic. Narativitatea unidimiensională a filmelor de acţiune e înlocuită acolo de explorarea poetică a universului existenţial despre care, se ştie, habar n-avem în cîte dimensiuni există.

Feynman și incertitudinea

Am scris de mai multe ori despre mecanica cuantică și principiul incertitudinii ca și cum aș fi știut despre ce vorbesc. Adică, am dat impresia că m-aș pricepe la fizică. Trebuie să îmi cer scuze pentru impresia asta și să fac precizarea că sînt la fel de analfabet la fizică pe cît sînt la matematică, de exemplu. Și sînt foarte analfabet la matematică (sic). Tot ce fac și eu e să mai citesc cîte o carte din care se mai lipește de mine cîte o idee mai ușor de digerat pentru o minte de profan ca a mea.

Redau mai jos un pasaj care rezumă foarte bine semnificația principiului incertitudinii pentru mecanica cuantică, luat dintr-un curs introductiv in fizică al lui Richard Feynman, o carte de 1300 de pagini la care citesc de ceva timp și pe care sper să o termin pînă la anul pe vremea asta.

Iată pasajul cu pricina. Mai întîi în original, și apoi în traducerea mea, care desigur lasă multe de dorit, dar alt traducător mai bun nu am la îndemînă momentan.

We would like to emphasize a very important difference between classical and quantum mechanics. We have been talking  about the probability that an electron will arrive in a given cirucmstance. We have implied that in our experimental arrangement (or even in the best possible one) it would be impossible to predict exactly what would happen. We can only predict the odds! This would mean, if it were true, that physics has given up on the problem of trying to predict exactly what will a happen in a definite circumstance. Yes! physics has  given up. We do not know how to predict what would happen in a given circumstance, and we believe now that it is impossible, that the only thing that can be predicted is the probability of different events. It must be recognized that this is a retrenchment in our earlier ideal of understanding nature. It may be a backward step, but no one has seen a way to avoid it.(356)

(…) And no one has figured out a way out of this puzzle. So at the present time we must limit ourselves to computing probabilities. We say “at the present time”, but we suspect very strongly that it is something what will be with us forever-that is impossible to beat that puzzle- that this is the way nature really is.

„Am vrea să subliniem o diferență foarte importantă între mecanica clasică și cea cuantică. Am vorbit despre probabilitatea ajungerii unui electron în anumite circumstanțe. Am sugerat că în aranjamentul pentru experimentul nostru (sau chiar în cel mai bun aranjament posibil), ar fi imposibil să se prezică exact ce urmează să se întîmple. Putem să prezicem doar șansele! Aceasta ar însemna, dacă ar fi adevărat, că fizica s-a dat bătută în încercarea de a prezice exact ce se va întîmpla în anumite circumstanțe bine definite. Da! fizica chiar s-a dat bătută. Nu știm să prezicem ce se va întîmpla în anumite circumstanțe, și acum am ajuns să credem că așa ceva este imposibil, că singurul lucru care poate fi prezis este probabilitatea anumitor evenimente. Trebuie să fie recunoscut faptul că aceasta este un pas înapoi în ceea ce privește idealul nostru de mai devreme (mai devreme de știința secolului XX, nota mea) în ceea ce privește înțelegerea naturii. Poate fi un pas înapoi, dar nimeni n-a găsit o cale pentru a-l evita. (…)  Și nimeni n-a găsit o cale de rezolvare a acestui puzzle. Deci în momentul de față sîntem nevoiți să ne limităm la calcularea probabilităților. Spunem „în momentul de față”, dar avem bănuiala foarte puternică că lucrurile nu se vor schimba niciodată în privința asta-că e vorba de un puzzle imposibil de rezolvat-că așa este de fapt natura.”

Feynman a primit premiul Nobel pentru fizică în 1965. Și în caz că cineva crede că de atunci pînă acum știința a mai făcut progrese și lucrurile nu stau chiar așa, să se mai gîndească o dată la ce înseamnă principiul incertitudinii. Ar trebui să își dea seama că n-a înțeles de fapt nimic.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.

Cu Picard prin Univers

Azi noapte am fost într-o călătorie undeva foarte departe, înt-o galaxie de la marginea universului (sic, căci nu există aşa ceva). Nu, nu n-am fost răpit de extratereştri. Dacă aş fi fost, mă îndoiesc că astăzi aş mai fi avut chef să scriu pe blog. Nici n-am înnebunit, deşi cu greu s-ar putea spune că sînt sănătos la cap în întregime. Mi s-a întîmplat ceva ce mi se întîmplă în fiecare noapte, doar că de data asta a fost mai interesant decît în general. Am visat că eram pe USS Enterprise, dar care fusese modificată cu o nouă tehnologie, astfel că nimeni nu ştia puterea motoarelor. După ce Picard a dat celebra lui comandă de a se porni motoarele (parcă era „engage”), viteza a fost atît de mare încît ne-am pomenit dintr-o dată undeva foarte departe. Chestia asta e sigur inspirată dintr-o povestire a lui E.E. Doc Smith citită acum ceva timp. Iată de pe unde îşi mai iau visele materia. Dar ce s-a întîmplat mai departe nu mai e inspirat de nicio povestire, ci rezultatul subconştientului meu care poate să fie extrem de creativ uneori.

Am aterizat pe o planetă care semăna extrem de mult cu Pămîntul. Doar că ceva era extrem de ciudat acolo. Munţii, copacii şi toate produsele „naturale” aveau forme foarte regulate, arhitectonice, chiar. Munţii arătau ca nişte piramide, copacii  aveau de asemenea nişte forme foarte regulate şi oarecum artificiale. Ar fi imposibil să redau în cîteva cuvinte impresia făcută (şi pe aici nu prea se citeşte ce depăşeşte cîteva cuvinte) de lumea aia, care era extrem de extraterestră dar totodată incredibil de familiară. Era ca şi cum acolo natura era tehnologizată, antropomorfizată. Omul şi-a dorit întotdeauna să stăpînească natura. În visul meu, acest vis al umanităţii era atît de perfect îndeplinit încît era dezgustător, într-un fel. Era şi uimitor, în alt fel, pentru ca am trăiam un sentiment vecin cu sublimul. Pe scurt, era paradoxal, ca mai tot ce se întîmplă prin vise şi ca mai toată realitatea în general şi aspiraţiile şi visurile omului în special. Căci în visul meu, visul omului de a stăpîni natura îşi găseşte o ilustraţie excelentă şi o simbolistică extrem de sugestivă. Adică, da, ne dorim să stăpînim natura, dar ne dorim în acelaşi timp să existe o natură pe care să o putem stăpîni. Adică, o natură care să îşi păstreze alteritatea, specificul ei natural, diferit de tot ceea ce e omenesc. Cu alte cuvinte, vrem s-o supunem, dar vrem s-o păstrăm aşa cum e, virgină.  Cum zic englezii, we want to have our cake and eat it too, sau cum zice bunica mea, am vrea doi peşti în oală şi cu cozile afară (o expresie pe care mărturisesc că nu am înţeles-o niciodată prea bine, dar, după cum o folosea bunica mea, se potriveşte aici)

Avatar

Da, e adevărat că Avatar se  vede cu casa închisă zilele astea la IMAX în Cotroceni Afi Palace, sau cum îi zice.. Azi am plecat de la serviciul cu gîndul să trec pe la IMAX doar ca să mă conving cu ochii mei de ce auzisem, anume că nu mai e niciun loc liber, nici măcar la spectacolele de la prinz. Ajung la casa de bilete, după ce mă minunez de noua catedrală ridicată în religia consumerismului, care e, recunosc, impresionantă (mă refer la mall-ul ăsta, pentru cine nu și-a dat seama), și întreb dacă sînt locuri la Avatar pe IMAX. Mai era unul singur, unul dintre  cele mai bune locuri din sală. Deși aș fi preferat să văd filmul ăsta cu prietenii, n-am putut rezista tentației, așa că am cumpărat biletul ăla și am văzut filmul. Mai ales că nu mai e niciun loc liber pînă pe 27, așa mi-a spus tipul de la bilete. E prima dată în viața mea cînd cumpăr ultimul bilet rămas la un film.

Despre filmul ăsta nu se poate vorbi, trebuie văzut. Și trebuie văzut neapărat pe IMAX. Uite cum stau lucrurile: cine vrea cu adevărat să facă treabă, o să vadă filmul ăsta pe IMAX. Chiar dacă nu e din București. Eu cred că după cum bucureștenii pleacă din oraș să vadă muntele, marea etc, așa ar trebui să vină restul țării în București ca să vadă Avatar pe IMAX. Merită mai mult decît  o excursie în Grecia, îi spuneam unui văr încercînd să-l conving. Aline, dacă citești rîndurile astea, fă-ți un cadou de Craciun și vino la București să vezi filmul ăsta! Ah, uitasem, de Crăciun nu se poate, nu ma sînt locuri. Dar vino măcar la anu’ , vino cînd vrei tu, numai să vii!  Filmul se poate vedea, în cel mai rău caz, și pe un ecran 3d obișnuit, dar asta ar însemna să nu te respecți. În orice caz, nu e cel mai rău mod de a vedea filmul. Pentru că mai sînt unii, unii pe care nu pot să-i înțeleg oricît m-aș chinui și cărora mă abțin cu greu să le pun o etichetă usturătoare, care iau filmul de pe internet și îl văd ca vai de mama lor. E clar, filmul e filmat din sală, că încă nu a apărut altă versiune pe internet. Dar chiar dacă ar fi o versiune HD, bluray, orice, tot ar fi o mare tîmpenie să vezi filmul ăsta acasă. Sincer, mi-e milă de oamenii care fac asta!

Acum, recunosc și eu că IMAX-ul nu e chiar experiența ecstatică pe care mi-o imaginam eu din auzite. Auzisem multe lucruri despre IMAX și în imaginația mea luaseră dimensiuni hiperbolice. Că tot veni vorba de dimensiuni, ecranul nu e așa de mare pe cît credeam. Dar e mare, mult mai mare decît orice alt ecran de cinema. Iar imaginea…imaginea e delectare pură! Acuma, nu e mereu pură, că se mai întîmplă și lucruri impure pe ecran. Diferența față de un ecran 3d obișnuit, în care ai impresia că lucrurile din film plutesc prin sală, este că experiența IMAX te face pur și simplu parte din ce vezi pe ecran, te introduce acolo, te scufundă în fluxul vizual. Pe scurt, IMAX-ul face ca totul să pară cît se poate de real. Dar, oricît aș povesti eu, degeaba. Experiența asta trebuie trăită, și vă asigur că nu există un film mai bun pentru a vedea ce poate oferi IMAX-ul decît Avatar.

Povestea te prinde atît de bine încît la un moment dat uiți că ești la IMAX, adică nu te mai interesează atît de mult CUM se vede, pentru că ești extrem de preocupat de CE se vede. Sigur, are și el minusurile lui, nimeni nu e perfect, nici măcar Cameron. Cu toate astea, filmul te ține în scaun, cu sufletul la gură, aproape trei ore. Uneori, dacă ești mai sensibil, așa ca mine, ochii ți se umezesc, fără să știi prea bine de ce. Imaginile sînt atît de frumoase, lumea din Avatar este atît de minunată, încît te trezești că oftezi și că ochii aproape îți lăcrimează. Noroc că ai ochelari la ochi și nu te vede nimeni.

Oricum, trebuie să spun că lumea din Avatar nu e foarte originală. Toată filosofia din spatele filmului e un amestec de animism, panteism, reîncarnare sau transmigrație și alte cîteva isme specifice religiilor orientale. Mama Pămînt sau Gaya, spiritul pămîntului, e propusă de Cameron ca o divinitate tocmai bună de venerat. Dacă ne amintim că el, Cameron, e cel care s-a lăudat că a găsit mormîntul lui Christos, ceea ce echivalează cu a da lovitura de grație creștinismului, căci creștinismul stă sau cade în funcție de faptul dacă Christos a fost sau nu un simplu om,  faptul că în filmul ăsta aduce la viață  o divinitate orientală, devine ușor de înțeles. Și cu toate astea, cred că și un creștin poate să-i treacă cu vederea asta, pentru că filmul e mult prea frumos. Te face să te gîndești că toată lumea nostră, bazată pe tehnologie și exploatarea siluitoare a naturii, e de fapt o direcție greșită, că un alt stil de viață e posibil, unul în armonie cu natura și totodată infinit mai plin de satisfacții decît așa numita noastră modernitate bazată pe tehnologie.

În concluzie, Avatar e o experiență complexă și completă, una care te face să mulțumești IMAX-ului că există.

Împotriva naturii

Pe biroul meu e mereu dezordine. Cred că dezordine e un cuvînt blînd. Mai potrivit ar fi haos. Şi e aşa nu pentru că nu aş fi făcut niciodată ordine, pentru că ocazional, odată la vreo 2 luni, fac ordine. E aşa pentru că există o lege a naturii, al doilea principiu al termodinamicii, numit şi principiul entropiei, care spune că într-un sistem, orice fel de sistem, starea de dezordine tinde să crească odată cu trecerea timpului. Aşadar, dezordinea de pe biroul meu e în deplină concordanţă cu legile naturii iar eu dacă aş încerca să am mereu ordine ar trebui să lupt constant  împotriva naturii. Dar nu o fac. Iubesc natura. Aşa că o las să îşi urmeze cursul iar ordine fac doar rar, atunci cînd nu se mai poate. Acesta e unul dintre momentele alea, dar deocamdată nu mă simt în stare să mă pun cu natura…