Despre dinamica pauzelor de ţigară (de la un nefumător)

Perspectiva mea e una cu totul exterioară. Habar nu am ce înseamnă să simţi dorinţa irezistibilă de a fuma o ţigară, şi mulţumesc Cerului că e aşa. Deci plec de la recunoaşterea faptului elementar că pauza de ţigară este, pentru un fumător, o necesitate fiziologică. De fapt nu e chiar aşa. Nu pauza e necesitatea, ci fumatul. Unii fumează în timp ce muncesc, fără pauză. Aceştia îi obligă de obicei pe ceilalţi să le înghită fumul letal, cu excepţia cazurilor în care nu împart spaţiul cu altcineva.

Pauza de ţigară  e mai mult o necesitate socială decît una fiziologică. Pentru fumători, pauza are ceva magic. E ca o vrajă care se răspîndeşte în jur şi îi atrage şi pe nefumători. Astfel unii ajung să înceapă lungul şi plăcutul proces de sinucidere care este fumatul, doar pentru că au fost prinşi de vraja socială fumatului. Dar asta e altă poveste.

Pentru cineva care munceşte, pauza de ţigară, acolo unde este permisă la locul de muncă, este la început subordonată muncii. Cu cît mai multe şi mai lungi, cu atît mai bine, îşi spune fumătorul, dar pauzele de ţigară se afirmă la început timid, ca nişte umbre sfioase care dispar la prima rază venind dinspre cîmpul muncii. Cu timpul însă, şi aceasta este ceea ce am numit dinamica pauzelor de ţigară, printr-un proces destul de complex care ar putea fi descris într-un articol ştiinţific, pauza de ţigară ajunge să subordoneze munca.  Nu vreau şi probabil nu pot să descriu în detaliu condiţiile care permit aşa ceva. De aceea, titlul postului de astăzi este adecvat, pentru că scriu despre dinamica pauzelor de ţigară, fără a o analiza propriu-zis. Să spun doar că, din umbră sfioasă, printr-un proces de formare asemănător naşterii unei stele, pauza de ţigară a devenit ea însăşi sursă de lumină, făcînd să pălească alte lucruri din jurul ei. Dar, spre deosebire de lumina unei stele, efectul asupra florilor, de exemplu, e  cu totul opus. Presupun că nici florilor nu le merge bine într-un loc unde pereţii sînt negri de la fum de ţigară.

Spor de penibilitate

Cred că sînt într-o perioadă foarte frumoasă din viața mea. Sînt, cum ar zice unii, într-un trip pe BCU. Îmi petrec aproape fiecare zi acolo și nu e un loc chiar nepotrivit pentru a-ți petrece zilele. Locul ăsta chiar ușurează durerile nașterii, căci zilele astea trebuie să nasc și eu. Și mă chinui să nasc aproximativ opt ore pe zi. Sînt femeie în durerile nașterii, sînt tată care așteaptă tremurînd de emoție pe hol, sînt moașă și sînt chiar și nou-născutul care vine pe lume. Și totul se întîmplă în BCU, care, din nou și după cum se vede și din poza asta, nu e deloc un loc urît.

Totuși, așa frumos cum este, nu e scutit de penibilitate. De fapt, tocmai faptul că s-a scos penibilitatea e o problemă pentru unii. Acum că a trecut iarna și oamenii nu mai au haine groase, doamnelor de la garderobă li s-a tăiat salariul. Vă rog să mă credeți, dragi cititori, respectivele doamne nu mai au alt subiect de discuție. De fiecare dată cînd sînt acolo, își murmură și uneori chiar își strigă în gura mare nemulțumirile. Așa se face că am auzit și eu cum de s-a ajuns în situația asta tristă. Printre altele, se pare că le-a fost tăiat sporul de penibilitate. Acum, chestia asta sună atît de amuzant încît prima dată am crezut că nu am auzit bine. Apoi am analizat ce auzisem și am ajuns la concluzia ca nu poate să fie vorba de altceva. Deci, adio spor de penibilitate! Din păcate, însă, asta nu înseamnă că odată cu sporul de penibilitate al doamnelor de la garderobă, a dispărut și penibilitatea însăși, din BCU. Adevărata penibilitate nu e a doamnelor de la garderobă, ci chiar a bibliotecii, făcînd parte din însăși structura acesteia.

De exemplu, deși măsurile de securitate erau oricum aproape draconice (la ieșire e tot timpul un paznic în uniformă care te privește ca pe un potențial suspect, nu ca pe un consumator de produse intelectuale), ieri a mai fost introdusă una. E, poate, firesc să fim tratați cu suspiciune și neîncredere, în țara asta, dar mie nu-mi place. O altă mostră de penibilitate este dată de un anunț care te întîmpină undeva la intrare: Vă rugăm să aveți un comportament civilizat în bibliotecă! Acum, dacă cineva are înclinații necivilizate, și sigur că sînt destui d-ăștia, mă îndoiesc că un anunț pe un carton îl va educa prin simplul act al citirii. Însă un efect instant și general are cartonul ăla, fără îndoială, și anume de a ne face pe noi toți ceilalți, care sîntem civilizați, fie și pentru simplul motiv că e greu să fii altfel într-un loc ca o bibliotecă publică, să ne simțim penibil. Mi-ar plăcea să ne taie și nouă cineva spor(t)ul ăsta de penibilitate la care ne supune acest loc altfel admirabil.