De ce Edi Constantinescu reprezintă un pericol privat la fel de mare ca Lucian Cristescu

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Anunțuri

Alexandru Cel Mare

Azi  noapte am avut un vis grozav. Ca tot ce este cu adevărat grozav, nici visul ăsta nu se poate povesti. Cînd s-a terminat m-am trezit și am început să-l adun repede de prin cotloanele minții, căci se rispise deja ca biluțe de argint viu pe care le înghite pămîntul. Cînd m-am trezit am coborît să-l ascult pe Alex care deja studia la pian. Cu o cafea și o carte de muzică în mînă mă uitam la el recunoscător că mă tolerează în spațiul sfînt unde el aducea sacrificul zilnic zeiței muzică și mă gîndeam la visul care încă nu se scursese de tot din minte și în care mi se părea că încă pîlpîie o lumină din altă lume. Într-un moment de respiro, l-am întrebat pe Alex ceva despre triada dominantă și el s-a apucat, generos cum este, să-mi explice, punîndu-se astfel rău cu zeița muzică ce aștepta ca o femeie geloasă reluarea sacrificiului. Cred că acela a fost momentul în care visul meu s-a strecurat în straie omenești și pămînteși și a devenit povestibil. Se făcea că întreaga existență era o simfonie magnifică în formă de sferă și că la un moment dat întreaga existență s-a acordat pe frecvența mea, adică, sunetul exitenței mele a devenit pentru o fracțiune de secundă fundamentala, pentru care existența întreagă era acompaniament. Dacă sună a vis de grandoman, nota de grandomanie ar trebui să dispară dacă o să continui povestea și o să spun că în secunda în care trăiam momentul meu de împlinire supremă în armonia universală a existenței, eram conștient cu o claritate infinită, aceea capabilă să scruteze ființa pînă la limintele ei infinite, specifică visului, că simfonia sferică universală exista de dragul fiecarei frecvențe individuale, oricît de slabă și săracă, și că fiecare dintre ele, adică fiecare dintre noi, era pe rînd și simultan în același timp (sic, știu că sună ciudat) fundamentala simfoniei universale a ființei, buricul ființei, scopul ultim al existenței, de dragul căreia și pentru care există tot ce există.

Alex nu este încă Alexandru Cel Mare, dar recent a avut un concert la Auditorio Nacional de Madrid și sînt convins că cel puțin pentru cîteva secunde, sub potopul de aplaude, s-a simțit ca el.

 

 

Maneaua perfectă

Am auzit zilele astea o manea. N-am ascultat niciodată o manea, dar am auzit destule. Una dintre trăsăturile caracteristice ale industriei manelelor în România este radicala ei lipsă de creativitate. Asta nu înseamnă că nu există şi manele cu totul originale, probabil că există. Doar că în general „creaţia” muzicală în manele nu e nimic altceva decît preluarea cu o maximă nonşalanţă a unor melodii gata făcute şi punerea lor pe ritmuri consacrate. Din punctul ăsta de vedere, se poate spune şi despre Ponta că este un manelist. Iar cînd vine vorba de texte, acestea sînt atît de simple şi repetitive încît poţi să zici  că scriitorul (?) de texte pentru manele nu face altceva decît să recombine la infinit cîteva cuvinte cheie ca valoare şi duşman.

Dar maneaua pe care am auzit-o zilele astea e diferită. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar textul manelei constă în verbalizarea notelor muzicale cîntate. Cîntăreţul, deci, în loc de alte versuri nu face altceva decît să pronunţe notele muzicale ale melodiei pe care o cîntă: si minor, la minor, fa minor şi aşa mai departe (mai toate tonurile erau minore- le plac minorele, se ştie)

După părerea mea (de nespecialist), maneaua asta reprezintă un fel de apogeu al industriei manelelor, deoarece în ea parcă străluceşte slab, timid, aproape imperceptibil (la fel  ca muzica în manele), un moment de onestitate dezarmantă a manelistului. El renunţă să mai disimuleze prezenţa sensului, să mai mascheze prin „duşman” şi „valoare” vidul care e de fapt singura substanţă a oricărei manele. Prin dedublarea notelor în limbaj, manelistul afirmă şi îmbrăţişează nimicul care e temelia artei sale. Momentul ăsta mie mi se pare sublim, nepreţuit, de o frumuseţe fără număr, cum ar zice manelistul însuşi.

Are balta peşte

În dimineaţa asta Dîmboviţa a vrut să-mi demonstreze că habar  n-am ce vorbesc, că ar trebui să-mi văd lungul nasului şi să dau dovadă de ceva mai multă modestie intelectuală. Pe scurt, mi-a demonstrat că de fapt balta are peşte. Acum cîteva zile scriam că pescarii îi aduc degeaba ofrande cu undiţele lor, că aşteaptă la nesfîrşit după Dîmboviţa etern fiţoasă. Azi dimineaţă, însă, chiar în secunda în  care treceam pe lîngă cineva care pescuia între podul Izvor şi Piaţa Naţiunile Unite, acesta a scos din apă cu un gest melodramatic un peşte mic, cam de zece centimetri.  Pescarul era foarte încîntat de reuşita lui, căci imediat s-a întors către vecinul lui  mai puţin norocos şi i-a strigat triumfător: Campionul, nea Nicule!  Ar fi trebuit să mă dau jos de pe bicicletă şi să-l întreb pe   campion dacă nu vrea o poză cu captura lui care reuşea cu greu să întindă firul undiţei pînă jos. El ar fi avut ce să arate nepoţilor şi eu aş fi avut ce să pun pe blog.

Dar în loc de asta mi-a venit imediat în minte o conversaţie pe care am avut-o cu cineva aseară. Respectivul cineva zicea că nu există niciun dincolo, pentru  că nu se vede. Că nu există minuni, că nu există dragoste (care, dacă e, trebuie să fie tot o minune), că nu există Dumnezeu, pe scurt că nu există nimic dincolo din ce se poate vedea.  Cum, pornind de la ce se vede, să expediezi ceea ce nu se vede? Şi credinciosul şi necredinciosul se află în aceeaşi situaţie. Pentru niciunul nu există dovezi, ambii fiind în situaţia de a căuta indicii despre dincolo. Credinciosul se uită la ceea ce se vede şi găseşte numeroase semne pentru existenţa a ceea ce nu se vede, a unui dincolo. Pentru el moartea nu e doar o tragedie, o fundătură surdă şi absolută, ci o ghicitoare. La fel suferinţa. Dar ghicitori sînt pentru el şi rîsul, frumosul, muzica, căci toate lui i se par a fi expresii ale lui dincolo în aiciul nostru. Oricum ar fi, ce vreau să spun e că nu e deloc înţelept să tragi concluzia că nu există peşte în baltă doar pentru că de fiecare dată cînd treci tu pe lîngă pescari aceştia nu prind nimic.

Epitaf dragostei?

Muzica, literatura și mai recent filmul sînt cele mai gustate forme de artă (bineînțeles, fără a implica prin folosirea cuvîntului gustate că treaba asta e făcută neapărat cu gust). Muzica răsună tot timpul din toate părțile. Creștem respirînd povești și unii dintre noi au probleme în a distinge realitatea de ele. Iar filmul a devenit un fel de gumă de mestecat pentru toată lumea. Sigur, muzica bună, literatura bună și filmul bun sînt foarte puțin gustate, dar astă e altă poveste. Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care muzica, literatura și filmul reprezintă principala hrană spirituală a maselor. Acum, dacă ne uităm un pic la ele (sau citim, ascultăm, după caz) ne sare în ochi o temă despre care putem spune că e laitmotivul (ca la ora de limba română) întregii întreprinderi artistice de larg consum din ziua de azi. Este vorba, firește, despre dragoste.

Versurile muzicii noastre repetă obsesiv refrenul dragostei (lascivă, furtunoasă, nefericită, veșnică, trecătoare, etc, nu are importanță, important e că toate cîntă cuvîntul ăsta). Chiar și cei mai rafinați artiști de astăzi, cu posibila ecepție a death metal-iștilor, cîntă într-un fel sau altul dragostea, sînt obsedați de ea, o abuzează iar și iar în fiecare nou album. Despre cît de prezentă e dragostea în povești și în filme, nu e nevoie să mai spun nimic. Ca să rezum, dragostea este pentru noi astăzi ca o fantomă care ne bîntuie întruna și de peste tot.

De ce am zis fantomă? Pentru că, mi se pare mie, pe măsură ce e mai mult cîntată și povestită, dragostea e din ce în ce mai absentă din lumea noastră. Ca în unul dintre filmele mele preferate, It’s all about love. Dacă aș fi istoric, poate aș avea autoritatea să vorbesc despre legile care reglează cursul civilizațiilor. Aș spune atunci că o civilizație devine obsedată în arta și divertismentul ei de ceea ce presimte că este pe cale să piardă. Tot mai mulți dintre noi devin sceptici în ceea ce privește dragostea. Tot auzind povești despre ea și văzînd cum nu se potrivesc ele cu realitatea, ajungem la concluzia că dragostea nu e nimic mai mult decît o poveste. Doar naivii mai sînt în stare să creadă fără să se îndoiască. E  ca și cum toată dragostea s-ar fi mutat în universul imaginar și în ăsta real în care trăim n-ar mai fi rămas deloc. Păcat de noi, nu ne rămîne decît să murim, ca în It’s all about love, dacă e așa.

Așa o fi? Ne utiăm în jur și vedem peste tot love boats (căsătorii, relații etc) naufragiate, fumegînd, înconjurate de rechini și sirene. Dupăt toate aparențele, toată dragostea din lume s-a scurs și în locul ei ne-a rămas sexul ca sport și căsătoria ca simplu contract civil. Dar să nu prelungesc prea mult lamentația asta.  Eu cred că dragostea nu moare, vorba romanului iubitei lui Eliade. Faptul că ne bîntuie din versurile cîntecelor și din poveștile filmelor (aș vrea să scriu despre pasiunea noastră pentru finaluri nefericite și pentru sadomasochismul unor scriitori care fac tot ce le stă în putere penru a ne arăta că dragostea e nimic mai mult decît transpirație care în cele din urmă începe să pută, dar poate altă dată), chiar dacă ar fi dispărut cu totul din realitatea trăită, poate fi văzut și ca semn al nemuririi sufletului dragostei, care s-a reîncarnat în planul imaginar după  ce a fost ucisă în cel real. Săraca dragoste… Nu știu alții cum sînt, dar eu o iubesc.

Obiectiv imposibil

Mădălina scria aici despre rezoluții. Ne spunea cîteva dintre ale ei și ne invita și pe noi, citiorii, să ni le spunem pe ale noastre. Eu ziceam acolo că e greu să visezi planificat, pentru că ține de esența viselor să nu poată fi planificate. Un vis care poate fi planificat, cu greu mai poate fi numit vis. Oricum, Mădălina ne invita nu neapărat să visăm, cît să ne fixăm obiective realiste. Eu nu cred în obiectivele de anul nou, mi se pare doar înca una dintre multele chestii inutile pe care le fac oamenii.

Pentru mine, obiective sînt cele pe care mi le fixează viața, natura, situațiile, pe scurt orice sau oricine altcineva în afară de mine însumi. Totuși m-am gîndit să-mi fixez și eu un obiectiv pt anul ăsta.  În seara asta  fost ascultat la Ateneu sinfonia a 5-a de Gustav Mahler, dirijată de Horia Andreescu. Biletul a costat 40 de lei și mi s-a părut scump, mai ales după ce mi-a fost spartă mașina alaltăieri. Dar după ce s-a terminat mi-am dat seama că ar fi meritat și 400. Despre Kierkegaard sînt sigur că e  scriitorul meu preferat, dar despre Mahler nu sînt singur că e compozitorul meu preferat. În orice caz, mă provoacă, mă tulbură, mă amețește, mă face să-l iubesc și să trăiesc iubirea și alte pasiuni. Anul ăsta se împlinesc 100 de ani de la moartea lui. De ce trebuie să moară oamenii? Cînd asculți muzica bună îți dai seama că muzica  nu poate să fie decît ruptă din rai, cum a ajuns să înțeleagă  un personaj al lui Huxley din Punct contrapunct după care s-a împușcat în cap. Găsise un absolut și nu-i mai trebuia altceva. Muzica e un fel de dumnezeu imanent demn de venerație, care ne iubește și pe care-l iubim. Și mai poate să fie și un indicator al transcedentului, sînt de părere unele dintre cele mai luminate minți de pe lumea asta. Cum de e posibil ca un anumit tip de zgomote (căci în esență muzica nu e altceva decît un anumit tip de zgomot) să ne provoace senzații atît de sublime cum ne provoacă Mozart, Bach și mie Mahler? Muzica nu poate să fie decît expresia imanentă a transcendetului. Darul zeilor, cu alte cuvinte. Dar să nu mă pierd în speculații metafizice și să îndrăznesc să formulez obiectivul. E îndrăzneț, știu, poate cel mai îndrăzneț obiectiv pe care mi l-am fixat  eu vreodată în afară de cel de a cîștiga premiul Nobel pentru literatură. Pentru că se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Mahler, îmi propun ca anul ăsta să nu ascult altceva în afară de Mahler!

Ah, deja îmi răsună în cap discurile din magazia mașinii:  Empire of the Sun, Coldplay și alte muzici ușoare care îndulcesc deplasările. Nici n-am formulat bine obiectivul și știu că n-o să pot să-l îndeplinesc. Eu măcar știu asta înainte de a termina de scris, spre deosebire de alții care se păcălesc sincer.

Locul potrivit

N-am mai fost de mult la BCU. De pe vremea cînd veneam și uitam să mai plec. BCU e un loc frumos și un mediu stimulant pentru creativitate, și exact de asta am eu nevoie acum. În plus, cu BCU am o relație specială de cînd m-am regăsit la raftul de sociologie, în sala 4, Titu Maiorescu. Nu mă refer la un moment de meditație în fața vreunui raft, ci efectiv m-am găsit la raftul de sociologie, adică mi-am găsit cartea Vagabondajul autentic. Cînd am văzut-o acolo acum cîțiva ani, primul sentiment care a pus stăpînire pe mine nu a fost bucuria sau mîndria. Pe scurt, niciun sentiment din registrul pozitiv. M-am simțit mai degrabă stînjenit, ca atunci cînd ești la masă cu niște oameni atît de importanți încît te întrebi ce cauți tu acolo. Căci, cartea mea, pe care eu știam cum am scris-o, nu merita să stea acolo, printre cărți serioase. Însă, prin vreo minune (sau mai degrabă datorită faptului că în România nu prea s-a scris despre vagabondaj) cartea mea era acolo. Apoi, faptul ăsta a devenit cea mai mare satisfacție a mea, mai mare decît însăși publicarea cărții. De atunci, mă simt puțin mai acasă, la BCU.

Cînd eram în Suedia, cei de la Universitatea Uppsala și-au exprimat de mai multe ori părerea de rău că nu îmi pot pune la dipoziție un birou de doctorand, din lipsă de spațiu. Eu nu înțelegeam la ce mi-ar trebui un birou, din moment ce aveam un apartament frumos și liniștit, pe care îl împărțeam doar cu mine însumi, cu un scaun  simplu dar cu un design fabulos (de la Ikea, desigur) în care puteam să stau 12 ore fără să mă doară nimic. Unul dintre profesorii de acolo îmi spunea că el nu poate lucra acasă. Am înțeles atunci de ce oricine are o casă destul de mare și  preocupări intelectuale, are acasă, în afară de living room, dormitoare etc, și o study room, adică un spațiu dedicat muncii. Oamenii sînt ființe complicate, de aceea relația lor cu spațiul, cu lucrurile, este de asemenea complicată. Nu aș fi în stare să explic de ce un loc într-o bibliotecă publică e mai potrivit decît orice alt loc. Probabil cel mai important motiv este dată de rațiunea de a fi a acestui loc. Adică, aici vii ca să citești și să scrii. Acasă există mult prea multe distracții care țin direct de natura spațiului pe care îl numim acasă. Acasă este locul unde le facem pe toate: dormim, mîncăm, iar dormim, ascultăm muzică, vedem filme, ne certăm cu nevasta, dacă avem, și așa mai departe la nesfîrșit. Natura spațiului pe care îl numim acasă este tocmai de a avea ca specific un număr infinit de activități. De aici necesitatea unui loc dedicat special muncii: aici, toate distracțiile, căci există, sînt subordonate activității care reprezintă rațiunea de a fi a acestui loc și care creează spațiul psihic în care poți lucra mai bine decît în altă parte.

Am și eu ceva de spus

Orice individ de pe lumea asta, fără excepție, are sentimentul că în el este ceva ce merită să iasă afară într-un fel sau altul. Asta îi face pe unii să picteze, pe alții să scrie sau să compună muzică. Tehnologia pare să fie un excelent instrument care facilitează această ieșire-înspre-lume a individului. Modernitatea,  care  a creat propriu-zis individul, a dat, a impus de fapt, libertatea de auto-expresie.  Dar pentru că nu toți putem să pictăm, să scriem cărți sau să compunem muzică, încercăm să spunem ceva prin mijloace mai la îndemînă. De exemplu încercînd să fim în centrul atenției în cercul nostru strîmt de prieteni, prin felul în care ne îmbrăcăm sau făcîndu-ne blog. Blogul este pentru scris, după cum spuneam mai de mult, ce este masturbarea pentru actul sexual. Dar probabil că e mai bun decît nimic.

Ce vreau să spun aici este că unul dintre impulsurile fundamentale care caracterizează ființa umană (în excelentul cuvînt englezesc: drive) poate fi cuprins în această patetică (patetic, înțeles ca patos) și scurtă propoziție: am și eu ceva de spus.

Am fi tentați să expediem acest impuls fundamental al ființei umane ca absolut iluzoriu. Dar, fiind vorba de ceva atît de fundamental, ar fi greșit să ne pripim a conchide că e vorba  doar de o iluzie. S-a spus că fiecare individ reprezintă un eveniment unic în istoria universului. Dacă este așa, și așa este, căci nu există nici măcar un gînd care să se repete identic de la un individ la altul (afirmație aparent neverificabilă, dar demonstrată, cred eu, tocmai de imposibilitatea verificării ei, adică de insularitatea fiecărui individ în parte), atunci credința oricărui individ, oricît de puțin dotat, că are ceva de spus, este perfect legitimă.

Maneliștii de la Coldplay

Citez din memorie cîteva versuri dintr-un cîntec (nu-mi amintesc care) al trupei Coldplay. Doineau ei, aproximativ, așa: I used to roll the dice, see the fear in my enemies eyes. Pentru cine nu înțelege, e vorba de a da cu zarul ca să moară dușmanul, după traducerea și adaptarea făcute de mine. Nu-i așa că atunci cînd citim versurile astea parcă începe să ne răsune în cap o manea?

Spun asta nu pentru a coborî trupa Coldplay la nivelul maneliștilor noștri, ci doar pentru a-mi pune la încercare propria prejudecată că tot ce spun maneliștii sînt a priori prostii. Poate  sînt. Dar poate nu sînt toate. Totuși, cred că aici exagerez cu auto-punerea-la-încercare.

Revenind la Coldplay, băieții ăștia sînt capabili de niște versuri incredibil de bune, demne de pana unor filozofi sau scriitori de Nobel. În The Scientist, de exemplu, cîteva versuri sună cam așa: Questions of science, science and progress, don’t speak as loud as my heart. După cum le înțeleg eu, versurile astea sînt un fel de manifest antiscientist. Scientismul este ideologia care spune că doar ceea ce este științific este important. Dar știința, oricît de bună ar fi, și este foarte bună, nu poate explica totul. O realitate redusă doar la ceea ce poate fi explicat științific, este o realitate extrem de sărăcită, sărăcită chiar de ceea ce e mai important în viață, cum ar fi dragostea, idealurile și în general valorile din care sînt construite omenescul. Coldplay ne-o spune pe șleau: inima, adică ceea ce scapă științei, are o vocea mai puternică decît aceasta. Sensul vieții, dacă există vreunul, rezidă exact în ceea ce  eludează știința. Și bine face că o eludează, căci dacă ar pune știința mîna ei luminătoare pe chestia asta, ar distruge-o, așa cum distruge un student o broască pe care vrea să o cunoască disecînd-o.

Nu mă aștept să aud vreodată să aud de la maneliștii noștri vreun vers care să aibă măcar pe jumătate atîta sens cît au versurile celor de la Coldplay. Mă amuz doar de apropierea verbală accidentală dintre cele două lumi altfel destul de paralele.

Domkyrka

Acum ceva vreme am mai pus aici o fotografie asemănătoare. În afară de faptul că asta e proaspătă, că are în ea un cer albastru și luminos pe care cealaltă, făcută în miezul iernii, nu-l avea,  aveam nevoie să o pun de dragul unei perspective complete, pentru a face posibilă dialectica interior-exterior.

În cea mai mare parte a timpului, clădirile astea monument sînt doar atît, monument. Sîmbătă am avut norocul să prind Uppsala Domkyrka, una dintre cele mai mari catedrale din Scandinavia, într-un moment în care poate n-ar fi greșit să spun că era vie, adică își îndeplinea funcția religioasă. E vorba de un botez, care nu se vede așa de bine în clipul făcut de mine cu telefonul, dar e important că se vede clădirea înăuntru și se aude orga. Din păcate, n-am putut să prind în clipul video și sentimentul de sublim pe care orga îl crea în imensa clădire.

Ca să termin, dacă acum ceva timp am pus aici un filmuleț în care eu, proaspăt tuns, poate prea proaspăt, vorbeam într-o biserică mică, minusculă și aproape goală, acum pun un filmuleț in care eu stau linișitit în banca mea, și la propriu și la figurat, și las biserica să vorbească prin imagini și prin muzică. Dar cînd vine vorba de numărul de oameni, dacă raportez numărul celor prezenți la botez la dimensiunile clădirii, relativ vorbind e mult mai mic decît celor cărora le-am povestit eu despre Kierkegaard.