Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

E gol

Uneori, golul e bun. Ca atunci cînd te urci într-un vagon de tren și e gol, și ești fericit că poți să îți alegi ce loc vrei. Alteori, în schimb, golul e rău, ca atunci cînd ți-e foame și portofelul e gol. De fapt, de cele mai multe ori golul e rău. Pentru că e foarte ușor să golești plinul, dar nu e mereu ușor să umpli golul. De exemplu golul ăsta pe care îl am eu în suflet acum și pe care îl simte orice muritor din cînd în cînd. Cu  ce să îl umplu?

Poate cu amintiri? Amintirile sînt o resursă inepuizabilă care pot umple golul din prezent. Vidul surd pe care îl simți acum poate fi umplut cu melodiile vioaie ale clipelor colorate din trecut. Poate cu proiecte de viitor și visuri? Ele îl pot umple mai greu, pentru că nu au realitatea amintirilor. Visele nu pot genera energie, pentru că ele însele au nevoie de energie ca să existe.

Așa că apelez la amintiri. Mă uit la fotografia asta și îmi amintesc cum vara trecută eram plin de viață, trăind cea mai frumoasă perioadă din viața mea în Suedia. Fotografia asta e făcută în Insulele Lofoten din Norvegia. Eram atunci animat, retrospectiv, de cele șase luni petrecute în Suedia, de colaborarea cu Grace Davie, o profesoară celebră în sociologia religiei, de oamenii cunoscuți, de raiul pe pămînt care este Scandinavia, de întîlnirea cu Kierkegaard la mormîntul lui din Copenhaga. Prospectiv, eram animat de revenirea acasă, unde știam că nu mă așteaptă nimic prea mare și frumos, dar unde micile nimicuri și prospectul revederii celor apropiați erau  totuși veritabile scîntei existențiale.

Da, frumos moment cel în care am făcut fotografia asta. Frumoasă fotografie. Gol și lipsit de culoare mi-e prezentul și aș vrea să mă mut în ea pentru a umple vidul existențial cu niște aer curat de la  Polul Nord.

Genele şi dragostea

Sînt studii care arată că oamenii frumoşi au mai mult succes în viaţă decît cei urîţi. Studiile analizează în generalimpactul frumuseţii în plan profesional, social şi material. Dar unde frumuseţea e cu adevărat decisivă, şi nu avem deloc nevoie de studii pentru a şti asta, e în plan sentimental. Căci cea mai importantă dintre nevoi, chiar dacă astăzi e luată în rîs şi am ajuns să ne spunem că e vorba doar de o ficţiune, e nevoia de a iubi şi de a fi iubit!

Nu, ce vreau să scriu acum nu e o dedicaţie pentru prietenul meu care de curînd s-a pricopsit cu porecla „Gene”, ştie el de ce. Aş vrea, dacă pot,  să scriu un cîntec de revoltă împotriva unei realităţi care îmi irită simţul dreptăţii şi pe care o înţeleg prea puţin.

Orice altceva ar mai fi omul, este în primul rînd rezultatul zestrei genetice, unui proces de socializare şi unei anumite doze de autodeterminare. Cu alte cuvinte, sîntem carne, mediu social şi luare în stăpînire a acestor două prin ceea ce numim liber arbitru.

Carnea e fără îndoială cea mai importantă. Culoarea ochilor, performanţa creierului, formele coapselor, părul sau lipsa acestuia, toate astea reprezintă materia primă din care sîntem făcuţi, prima condiţie de la care pornind devenim ceva sau altceva. Bineînţeles, noi nu avem nimic de spus în legătură cu toate astea. Ne trezim că avem un corp care  poate nu ne place, un creier care uneori ne face de ruşine şi apucături pe care încercăm în zadar să le ţinem în frîu.

Cea mai mare nedreptate pentru un om este aceea de a se fi născut urît! Să fii prost, e mult mai uşor de suportat. Mai ales că, prin definiţie, nu prea îţi dai seama de asta.  Dar un individ suficient de deştept pentru a-şi da seama că e urît, trăieşte iadul! Sigur, frumuseţea e relativă. Dar tocmai de aici dramele: dorinţele noastre nu sînt limitate de posiblităţile trupului. Sau, mai simplu spus, ne dorim întotdeauna mai mult decît ceea ce ne permit genele.

După carne, ceea ce determină ceea ce o să fim, e mediul social. Familia, prietenii, şcolile la care mergem, toate acestea sînt pentru noi ca nişte zei la care nu am ales să ne închinăm, dar care  ne recreează după chipul şi asemănarea lor. Ce e cu adevărat incredibil, e că după toate astea, rămîne totuşi un spaţiu suficient de mare pentru autodeterminare, astfel încît e într-adevăr posibil să vorbim despre oameni ca despre nişte fiinţe libere. Ăsta da mister!

Carevasăzică, şansele ca nevoia mea fundamentală de a iubi şi a fi iubit, tatuată în fiecare genă, sînt determinate de recombinări întîmplătoare a ADN-ului şi de locul din lume în care am avut norocul să mă nasc. După faptul că sîntem muritori, ăsta e cel mai mare motiv de revoltă care poate anima o fiinţă omenească!