Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui

Mitt Romney pierde nicio ocazie de a gafa grav. Poate nu grav, de fapt una dintre ultimele lui gafe e extrem de amuzantă. La un moment dat vorbea despre accidentele de aviație și și-a manifestat nedumerirea că în avioane nu există  ferestre care se pot deschide. Pe care, eventual, fumătorii să poată scoate mîna cu țigara păcătoasă, adaug eu. Sigur că afirmația asta nu e demnă de cel care e la un pas de a deveni „cel mai puternic om din lume” (sintagma cel mai des folosită cu referire la președintele Statelor Unite ale Americii) și că un Richard Dawkins, care e faimos pentru ura și disprețul față de religie și credincioși, să pună gafa asta pe seama mormonismului lui Romney. Așa se face că Dawkins a ajuns să facă apeluri disperate la populația SUA, implorîndu-i să voteze cu Obama, ca nu cumva viitorul președinte al Americii să fie unul care ia de bun ce a scos un șarlatan dintr-o pălărie acum o sută și ceva de ani (vezi istoria mormonismului și a lui Jospeh Smith).

Îmi închipui că e foarte greu să fii în pantofii lui Dawkins zilele astea, pentru că nici Obama nu e chiar după inima lui cînd vine vorba de Dumnezeu și religie. Și Obama e un credincios practicant, pentru că altfel n-ar avea nicio șansă să ajungă președintele Americii, dar dintre două rele, Dawkins se vede nevoit să îl susțină pe cel mai mic. Și cînd vine vorba de religie, Obama e un rău mai mic decît Romney, după părerea lui Dawkins.

Oricum ar fi, algerile o să vină și o să treacă, însă ura pasională a lui Dawkins față de religie și disprețul față de credincioșii de orice fel, o să rămînă. Nu veșnic, pentru că Dawkins nu crede în niciun fel de veșnicie. După părerea mea, Dawkins nu are prea multe merite, dar îl are pe acela de a fi scris o carte care s-a vîndut în milioane de exemplare (The God Delusion). Delusion e un termen psihiatric, care după cîte înțeleg eu face referire la o distorsiune bolnăvicioasă a realității. Ideea de Dumnezeu ar fi, după Dawkins, proiecția unui astfel de mod bolnăvicios de a percepe realitatea, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decît aceea că toți cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sînt niște bolnavi psihic. Lăsînd la o parte evaluarea asta a mea, care poate e prezumțioasă și exagerată, cartea lui Dawkins e de-a dreptul amuzantă. Aproape niciun ateu serios nu s-ar identifica cu glumele deocheate pe care Dawkins vrea să le facă să treacă drept argumente valide. De exemplu, la un moment dat el spune că dacă Dumnezeu ar exista, existența lui ar trebui să producă efecte materiale, perceptibile cu anumite instrumente, ca soarele sau alte stele, de exemplu. Eu personal mă declar K.O. prin moarte de rîs la o asemenea afirmație. Dar ce e cu adevărat amuzant e că un comedian, Marcus Brigstocke, spunea că înainte să citească cartea lui Dawkins era ateu, dar după ce a citit-o a devenit agnostic. Și probabil dacă o să mai citească chestii scrise de Dawkins, o să devină creștin în toată regula.

Evident, nu doar eu îl găsesc pe Dawkins amuzant. Căci nu-mi vine să cred că tocmai un comedian l-ar lua în serios. Dacă totuși l-a luat în serios, raționamentul lui Brigstocke nu poate fi decît următorul: din moment ce cineva anunță că Dumnezeu nu există, pornind de la premize atît de amuzante ca Dawkins, atunci e aproape imposibil ca El să nu existe.

Asta îmi aduce aminte de o glumă care se face pe seama lui Dawkins, prin care se atrage atenția asupra fundamentalismului său anti-religios prin parafrazarea celebrei fraze islamice (Există un singur Dumnezeu și Mohamed e profetul lui): Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui.