Moartea dinaintea morții

Știu pe cineva care are nevoie urgentă de un psiholog pentru a evita ceea ce ar fi o catastrofă pentru el și pentru cei din apropierea lui. Și mai știu și că posibilitatea de a apela la un psiholog e cu totul în afara orizontului lui, adică în afara lumii lui. A-l pune față în față cu un psiholog ar fi, pentru el, același lucru cu a-l pune față în față cu un extraterestru. În așa măsură îi contestă legitimitatea și rostul pe lume. Asta se datorează, desigur, ignoranței. Acea ignoranță care nu știe că omul s-a deșteptat destul de mult pentru a cuceri lumea prin științele naturii și tehnologie și pe el însuși prin științele umane, în special psihologie, sociologie și economie, căci acestea sînt științele care, mai mult decît alte științe umane, au și o foarte pronunțată dimensiune aplicată. Dar se mai datorează și, poate înainte de toate, unei îngîmfări fatale, anume îngîmfarea autosuficienței. Suferă de boala mortală a autosuficienței cel care, pe de o parte, crede că nu mai e nimic de îmbunătățit la el, că a atins, cum zic unii, desăvîrșirea, iar pe de altă parte și strîns legat de asta că nu are nevoie de altcineva ca să îl ajute să se vadă așa cum e.

Cu privire la prima parte a autosuficienței, bolnavul s-ar putea să nu gîndească în termenii ăștia. Să nu se creadă, adică, desăvîrșit sau neprihănit, ca să folosesc un argou religios, dar să demonstreze prin faptele lui că se crede astfel (ca să rămîn în același registru religios). Cel care critică peste măsură pe alții, demonstrează astfel că se crede mai bun decît ei. E doar un simptom. Cel veșnic nemulțumit și ușor irascibil, dovedește același lucru, căci sugerează că nimic nu e suficient de bun pentru el.  Cu privire la a doua parte a autosuficienței, care e la fel de gravă ca prima sau poate mai gravă, prin refuzarea din principiu a unei perspective la persoana a treia, adică să încerci să te  vezi așa cum te văd alții, bolnavul se izolează efectiv de umanitate, murind, cum s-ar zice, înainte de a fi murit. Același lucru se întîmplă și cu cei care consumă droguri și care ajung curînd să fie mulțumiți cu viața din capul lor și să nu le mai pese de restul umanității. Ei nu mai citesc, nu se mai uită la filme, nu-i mai interesează politica sau alte chestiuni lumești, pur și simplu pentru că viața din capul lor e incomparabil mai bogată decît cea din afară. Dar și ei sînt tot morți înainte de a fi murit, căci omul poate exista doar ca intersubiecitvitate, care este substanța umanității lui, adică părtășie cu alți oameni și cu mințile lor.

Un psiholog bun poate vindeca boala ucigașă a autosuficienței. Doar să-l lași. Dar ca să-l lași, ar trebui să nu fii bolnav. Cerc vicios. Sau mai bine zis capăt de linie.

Sfîrșiturile lumii

Scriam odată că sfîrșitul lumii vine din Ferentari. Acum aș putea scrie că sfîrșitul lumii vin din Japonia sau din Libia. Ambele locuri au trimis și trimit în continuare unde de șoc prin întreaga lume. Dezastrul din Japonia este cel mai scump din istoria omenirii, citeam undeva. Și este cel mai semnificativ pentru lume în întregul ei pentru că niciodată în istorie n-a mai existat o lume în felul în care există azi, adică o societate interconectată și globalizată. Mai demult, oamenii traiau în țări izolate, cumva asemănătoare insulelor. Astăzi trăim într-un sat global și ce strănută cineva în China poate avea efecte imediat în România sau Marea Britanie.

Dincolo de numărul de morți, de oameni care locuiesc în corturi, de distrugerea drumurilor, de radioactivitate și așa mai departe, cineva scria că semnificația dezastrului din Japonia stă în aceea de a ne fi arătat foarte clar fragilitatea oricărei construcții omenești. Căci Japonia nu e o țară oarecare, ci este una dintre cele mai avansate din lume, cu sisteme de protecție extrem de sofisticate, cu trenuri care nu cumulează împreună un minut de întîrziere într-un an și așa mai departe. Eu am avut mereu sentimentul fragilității oricărei construcții omenești, poate din cauza asta am și o înclinație serioasă către metafizic.

Revenind la sfîrșitul lumii, el poate veni de oriunde: din Ferentari (cineva din Ferentari mi-a lăsat un comentariu foarte supărat la postul Sfîrșitul lumii vine din Ferentari , îmi pare rău că nu a fost clar pentru toată lumea că foloseam Ferentariul ca un simbol, nu mă refeream în primul rînd la cartierul bucureștean și în orice caz nu la întreg cartierul, mă refeream mai ales la cîteva străzi din Prelungirea Ferentari, dacă e nevoie să mă localizez, totuși), înțeles ca sfîrșit al umanității prin droguri- din Africa, înțeles ca victorie a bolii și sărăciei- din Orientul Mijlociu, ca victorie a războiului asupra păcii- din Japonia, ca victorie a naturii dezlănțuite asupra sisificelor întreprinderi omenești. Și mai poate veni oricînd din mine însumi, ca eșec al vreunui organ vital sau al spiritului, adică al capacității mele de a-mi păstra și dezvolta umanitatea.

Carvasăzică, perspective de sfîrșit al lumii avem din belșug. Umanitatea pare a fi un fir subțire de apă de al cărui izvor el însuși se îndoiește și habar nu are unde se varsă și nici de ce curge. Totuși, credința mea e că sfîrșitul lumii n-o să fie un accident. O să fie climaxul istoriei și împlinirea acesteia, și din motivul ăsta nu avem motive să ne temem  de niciunul dintre sfîrșiturile lumii enumerate mai sus. Ar fi, însă, uman din partea noastră să ne lăsăm păstrunși de suferința japonezilor și libienilor, doar așa putem fi siguri că sfîrșitul lumii n-a venit deja!

 

Fără cap pe autostrada Bucureşti-Piteşti

Vineri, un tînăr de 23 de ani a sărit pe geamul din spate al unui autobuz  care mergea cu viteză pe autostrada Bucureşti-Piteşti, fiind decapitat şi împrăştiat pe autostradă. Însă eu nu ştiam asta cînd  bunul meu prieten Puiu Adrian (de fapt, el îmi spune mereu că eu sînt cel mai bun prieten al lui, însă nu îmi spune doar mie asta, aşa că nu prea pot să-l cred) mă bagă în seamă pe messenger şi îmi spune, „asta merită să citesc şi eu”, referindu-se la postul meu anterior despre cum m-am întîlnit cu moartea pe drum. După mai puţin de un minut, revine şi îmi spune „neinteresant, te-ai întîlnit tu cu moartea cînd aveai un an. Eu m-am întîlnit cu un mort fără cap vinerea asta”

Ştiu că sîngele şi sexul vînd orice, inclusiv bloguri. Dar nu de asta povestesc ce s-a întîmplat vineri noaptea pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ci în primul rînd pentru că m-a provocat Puiu. Îmi povesteşte că se întorcea de la Piteşti şi mînca liniştit un sandwich (sandvis? sendvis?), pe locul din dreapta şoferului. După aproximativ zece kilometri, traficul era blocat aşa că au fost nevoţi să oprească. Fusese un accident, dar ce fel de accident nu bănuia şi nu-mi vine nici mie să cred, acum cînd scriu despre asta. N-am fost acolo, aşa că impresiile sînt la mîna a doua. Puiu îmi povesteşte că mînca în continuare liniştit din sandwich şi îşi făcea loc prin mulţimea care privea cu o poftă perversă, speriată, îngrozită, dar în orice caz poftă (asta nu mi-a spus-o Puiu, dar ştiu eu prea bine cum se uită mulţimea la morţi).

Intra scriptum: Chiar acum cînd scriu, Puiu mă întreabă dacă nu vreau şi poze cu cadavrul respectiv pentru articolul ăsta. Mă întreb în primul rînd dacă vreau eu să le văd. În al doilea rînd, ce or să creadă despre mine cei care mai îmi citesc blogul. E drept, mai vorbesc eu despre moarte, dar n-am pus niciodată poze cu morţi. Dacă aş avea certitudinea că blogul îmi va fi citit în grup, n-aş avea nicio problemă în a pune poze cu morţi, pentru că în grup sîntem efectiv altcineva. În grup, inconştientul se manifestă în toată splendoarea lui şi scoate la iveală pofta iraţională după sînge şi alte chestii primare, fapt ce explică linşatul, pofta cu care mulţimile se strîng la locul accidentelor şi alte comportamente nebuneşti ale individului în mulţime. Dar pe blogul meu or să se uite indivizi singuri în intimitatea monitorului, unde conştiinţa ţine, de cele mai multe ori, în şah inconştientul.

Văd acum scena prin ochii lui Puiu, care cu sandvisul în mînă se uita la un cadavru decapitat. Imediat a început să circule zvonul că respectivul, un tînăr în vîrstă de 23 de ani, se certase cu mama lui şi a sărit în semn de protest. Eu mă gîndesc că poate a fost drogat. Poate era consumator de Pur by Magic, sau Euforia, sau Insomnia sau alte droguri „legale” care se vînd prin magazinele de vise şi care distrug vieţi cu mult mai multă turbare decît o face heroina. Spun asta în cunoştinţă de cauză, după ce am vorbit cu foarte mulţi consumatori de heroină care au început să consume „legale” şi care în patru luni şi-au pierdut dinţii, au început să aibă atacuri de panică, paranoia, halucinaţii şi aşa mai departe. Şi totul cu droguri cumpărate legal de la magazinul de vise din colţ. Dar asta e altă poveste.

Ce l-a făcut pe omul ăla să sară dintr-un autobuz în mişcare, rămîne un mister pentru noi. Cert e că a reuşit să se sinucidă, punînd totodată în scenă şi un spectacol de mare efect. Cel puţin Puiu a fost unul dintre spectatorii rămaşi fără răsuflare, dar care a reuşit totuşi să îşi termine sendvişul început, chiar şi cînd maşina a plecat de la locul incidentului printr-o baltă de sînge prin care cauciucurile au trecut ca printr-o baltă oarecare.

Întrebarea este: vrem sau nu vrem poze?