Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

S-a înmuiat Dawkins?

Azi am avut ocazia să petrec o după-amiază interesantă în compania, sau o după-amiază în compania interesantă a doi fizicieni (unul care abia își începe cariera ca fizician experimentalist- din cîte știu încearcă să detecteze pe la Polul Sud niște particule fără masă, parcă, numite neutrini care vin în general din soare; al doilea  fizician teoretician pensionat, specializat în mecanica cuantică), un psihiatru și nevasta dentistă a acestuia. Ultimii trei, suedezi, primul, tînărul fizician experimentalist și aproape prietenul meu, american.

Printre altele, fizicianul acum pensionar, povestea despre ce lui i se pare a fi o schimbare semnificativă în atitudinea lui Richard Dawkins. Însă înainte de asta a fost vorba despre un profesor din Uppsala care acum vreo 30 de ani predica cu foarte multă pasiune ateismul și care a atras următoarea adaptare care s-ar putea să-i deranjeze pe musulmani (sînt foarte sensibili musulmanii, știe toată lumea asta și toată lumea le știe de frică) dar care mie mi s-a părut „foarte tare”, în limbaj foarte colocvial. Se spunea cam așa, despre el (nu-i mai rețin numele) : Nu există Dumnezeu și X (tipul ăsta căruia nu i-am reținut numele) e profetul lui! Musulmanii spun: Există un singur Dumnezeu și Mahomed e profetul lui.

Vorba asta mi se pare mie foarte potrivită pentru Dawkins, căci știe toată lumea cu cîtă pasiune vrea să convingă pe toată lumea că nu există Dumnezeu. Așadar, zic eu: Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul lui!

Tot acest fost fizician, actual pensionar povestea că la o conferință ținută de Dawkins, destul de recent, acesta a fost întrebat ce explicații oferă biologia despre originea vieții. La început a evitat întrebarea, dar întrebarea i-a fost pusă cu insistență pînă a fost nevoit să răspundă. Și a răspuns, dar fără entuziasmul care îl caracterizează de obicei cînd vorbește despre cît de retardați sînt cei care cred în Dumnezeu. A răspuns că momentan originea vieții e un mister total pentru oamenii de știință. Acum, toată lumea știe asta, dar venind la Dawkins, mărturisirea asta are o greutate deosebită. A continuat prin a spune că, probabil, viața a venit din spațiu. Nici asta nu e ceva nou, dar, din nou, venind de la Dawkins are o aromă foarte interesantă, aproape comică, pentru că Dawkins obișnuia să, din nou nepermis de colocvial din partea mea, îmi cer scuze, obișnuia să facă mișto de cei care apelau la explicația asta. Și știa el de ce  explicația i se părea ridicolă:  pentru că a spune că viața a venit de pe altă planetă nu înseamnă a rezolva problema, ci doar a o muta pe altă planetă.

Al doilea  „incident” se întîmpla la scurt timp după lansarea cărții lui, The God Delusion, la o sesiune de autografe. Dawkins stătea acolo, probabil destul de fericit și savurîndu-și celebritatea, cînd a fost întrebat cum poate să își asume creditul pentru cartea asta, dacă, conform viziunii lui despre lume și viață, trăim într-un Univers absolut determinist în care nu există voință liberă. Astfel, cartea lui nu e nimic mai mult decit produsul acestui univers, poate asezonată cu puțin hazard, ca să nu se supere teoria haosului (chaos theory). Dawkins a răspuns că, într-adevăr, asta e concepția lui despre Univers, dar a recunoscut că nu se poate trăi conform acestei concepții, că sîntem nevoiți să trăim ca și cum ar exista liber arbitru, deși nu e loc pentru așa ceva într-un univers suta la sută materialist și determinist.

Frumos, nu-i așa? Vorba lui Kierkegaard, care se referea la Hegel și la Sistemul lui filosofic cînd zicea: unii fac un castel impresionat doar că să trăiască într-o cocioabă lîngă el. I se aplică și lui Dawkins vorba asta, dar puțin răsturnată: se pare  că Dawkins nu poate să trăiască în cocioaba sărăcăcioasă a universului materialist și determinist construită de el, așa că trăiește fără forme legale în castelul vechi de mii de ani în care are libertate, frumusețe, moralitate, speranță și alte chestii pe care le calcă în picioare în marșul lui împotriva lui Dumnezeu.

Iadul din celălalt

Sartre credea că iadul este celălalt. Prin asta voia să spună, cred, că în celălalt libertatea noastră îşi găseşte limita, că ceilalţi, prin simplul fapt că suferă şi ei, la fel ca noi, de păcatul de a exista, se pun în calea devenirii noastre libere. Toată „moralitatea” e, în viziunea asta, un sistem opresiv ce mă mutilează pe mine ca individ, la fel ca şi toate convenţiile sociale etc. Poate Sartre se gîndea la mai mult decît atît, sau la mai puţin, nu ştiu, cînd zicea că iadul este celălalt.

Eu nu cred că iadul este celălalt, dar cred noi ne dorim ca celălalt să fie iadul. De fiecare dată cînd cineva zice „Du-te dracu!”, mai în glumă sau mai în serios, îşi exprima dorinţa de a-l trimite pe celălat în iad, nu-i aşa? Sau, în orice caz, în altă dimensiune, să respire alt aer, să nu mai ocupe acelaşi spaţiu în care sîntem nevoiţi să ne ciocnim unii de alţii. Dar ce voiam să spun prin faptul că noi ne dorim ca celălat să fie iadul, e altceva. Se întîmplă frecvent ca cei din jurul nostru să facă lucruri urîte. Cînd cel care face lucruri urîte e o persoană care ne e cu totul indiferentă sau pe care nu putem să o înghiţim, chestiile urîte pe care le face respectivul ne procură un sentiment oarecum vecin cu fericirea. O fericire josnică, întemeiată pe sentimentul de high pe care ni-l procurăm din înjosirea altcuiva. Nimeni nu e cruţat de fericirea asta, nici chiar cele mai înalte spirite. Dar chiar şi atunci cînd o persoană apropiată, iubită sau frate, tată sau prieten, face chestii urîte, încercăm un sentiment asemănător în esenţa lui. Această esenţă nu e fericirea, ci simpla bucurie a răului. Poate sîntem dezamăgiţi, răniţi, indignaţi de chestia urîtă, care poate să fie mică sau mare, nu contează atît de mult asta. Poate plîngem, poate ne vine să ne spargem capul de pereţi  ca un drogat în sevraj, să ne zgîriem pielea. Dar cu toate astea, aproape de fiecare dată, undeva acolo în abisurile fiinţei noastre, zace bucuria răului, bucuria că prin chestia urîtă pe care fiinţa dragă a făcut-o, respectivul ne-a dat cumva dreptul să nu-l mai tratăm ca pe o fiinţă umană, să ni-l închipuim ca pe o entitate rea în mod radical şi de care nu mai vrem să auzim niciodată.

Gîndurile astea sînt bazate pe observarea modului în care eu îi tratez pe ceilalţi şi în care ei mă tratează ei pe mine. Am observat toate astea cu ochiul meu de vultur, de la o înălţime la care ştiu că pot ajunge. Dar să nu mai continui, că încep să semăn cu Nietzsche.

Răul absolut

ying-yang

Unii cred că binele și răul sînt doi poli opuși ai sferei morale care este viața. Ca poli, în această viziune ei sînt perfect opuși unul altuia și nu se ating niciodată. Sau altfel spus, în acest continuu proces de navigare morală numit viață, ar fi întotdeauna posibil să te orientezi după polul binelui sau al răului, după cum ți-e dorința. Pentru aceștia, nu există dileme morale, pentru că ei au întotdeauna la dispoziție vreo hartă axiologică care le spune exact ce trebuie să facă în cutare sau cutare situație și încotro s-o ia ca să ajungă cu bine la bine.

Mai este și o altă viziune cu privire la bine și la rău, una care spune că nu există alb și negru, ci doar gri. Că nu există poli morali asemănători cu polii magnetici și în consecință nu este posibilă o navigare către un bine sau un rău suprem, ci doar bîjbîieli locale către ce poate să treacă la un moment dat bine sau rău. Pe scurt, Whatver works, vorba lui Woody Allen, deși vorba asta nu e a lui deloc, ci e un amestec de relativism moral european și pragmatism american care tinde din ce în ce mai mult să devină un motto al cetățeanului universal și care s-ar traduce cel mai bine prin orice, numai tu să te simți bine.

Răul este opusul existenței și  consecința lui ultimă este inexistența. Ăsta e un lucru pe care l-a uitat creștinismul contaminat de greci, căci în păgînism binele și răul sînt ambele concepte eterne și veșnic opuse, ca yin și yang, dar în creștinism răul este tranzitoriu prin excelență: apare pe scena universului doar pentru a fi recunoscut ca rău și expediat odată pentru totdeauna pînă și din tărîmul posibilității. Asta înseamnă că răul absolut echivalează cu inexistența și este nimic mai mult decît aceasta. A fi rău în mod absolut înseamnă a nu fi. O consecință a acestui fapt este că nici dracu nu-i așa de negru, adică și în îngerul căzut, Lucifer, se mai găsește ceva bun, dacă ar fi să ni-l închipuim pe el ca pe întruchiparea răului absolut.

Într-o metaforă care mi-a se pare foarte reușită, răul e comparat cu un vierme care își face tunelul lui de stricăciune printr-un măr. Ba nici măcar cu viermele, ci cu tunelul, cu absența binelui. Răul nu este altceva decît un parazit ce trăiește în ființa binelui, hrănindu-se din aceasta.

Răul e întotdeauna amestecat cu binele pentru că ființa propriu-zisă a răului este binele, dar este o ființă al cărei cod a fost rescris astfel încît să facă loc acolo morții. Căci răul, orice ar fi, este înainte de orice calea către moarte. Deși nu există rău absolut, căci acesta ar fi nimicul, există rău radical. În răul radical, binele a fost cu totul supus răului, fiind redus la funcția de simplă infrastructură pentru rău. De exemplu un criminal în serie profesionist care are grijă să mănînce sănătos.

Răul începe întotdeauna cu un gînd, dar pentru a fi cu adevărat rău trebuie să sfîrșească neapărat cu o faptă. Pentru a fi rău, fapta nu trebuie să fie mare, căci în cele mai mici fapte se poate presimți prezența celui mai mare rău. Am simțit tentația răului stînd în fața unei chiuvete și avînd o gumă de mestecat în gură. Știam că guma de mestecat poate să înfunde chiuveta dacă ar fi aruncată acolo. Era o chiuvetă publică de care nu-mi păsa în mod deosebit, dar știam că ar fi rău să arunc guma de mestecat acolo iar răul ăsta stîrnea în mine  o ciudată voluptate. I-am rezistat, însă. Am aruncat guma în altă parte, dar am gustat ceva din însăși esența răului cu ocazia aceea, și am înțeles că între mine, stînd cu guma în gură deasupra unei chiuvete și un nazist stînd cu mîna pe butonul de la o cameră de gazare în care sînt vreo 100 de tinere femei evreice, nu e nicio diferență esențială.

Binele și răul nu sînt doi poli opuși între care nu există contact, ci mai degrabă două entități care se luptă constant pentru supremație și care în lupta lor violentă, ce, paradoxal, uneori seamănă cu o îmbrățișare, devin greu de recunoscut. Dar pentru că  esențele lor nu se amestecă niciodată, navigarea între ei ca și cum ar fi doi poli absoluți este posibilă.