Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.

Din nou despre dragoste, de data asta nu așa de scurt

După o scurtă definiție a dragostei, o să încerc acum una mai lungă, dar nu prea lungă, pentru că îmi pierd cititorii. Mă refer la dragostea romantică (grecescul eros). Bloggingul e arta de a scrie scurt, se pare, așa că n-am decît să încerc și eu să fiu artist.

Există două mari feluri de a defini dragostea. Unul o definește prin raportare la o realitate transcendentă, mai exact la Dumnezeu. În viziunea asta, dragostea nu face propriu-zis parte din natură sau din lume, ci e literalmente un nectar al zeilor care se scurge printre nori pînă la noi, bieți muritori, deci o minune.

Astăzi, însă, mult mai influente sînt definițiile imanente ale dragostei. Adică acelea care exclud din start posibilitatea transcedentului. Astăzi respirăm un aer care face foarte grea credința în ceva dincolo de ceea ce se vede. Procesul prin care s-a ajuns să trăim astăzi într-o astfel de lume este magistral descris de Charles Taylor în cartea lui descurajant de lungă (1000 de pagini) A secular age. Plecînd de la premiza că  tot ce există poate fi descris  de către științe și ce nu poate face obiectul științei, nu există, pentru acest al doilea fel de a defini dragostea,  aceasta nu este nimic mai mult decît un  proces chimic sau o stare de nebunie temporară, după unele teorii psihologice. Însă o privire atentă la acest mod imanentist sau științific de a defini dragostea, ne arată ceva interesant. Dragostea este acel proces (ce pare a putea fi explicat chimic, biologic, neurologic, psihologic, psihiatric etc) care creează  exclusivitate. După logica reproducerii speciei, exclusivitatea este mai necesară femeii decît bărbatului, pentru că barbatul își propagă ADN-ul cu mai multă ușurință decît femeia. (Unii folosesc cu superficialitate anumite teorii biologice pentru a-și justifica diverse comportamente reprobabile din punct de vedere moral. Treaba lor, nu mă preocupă aceștia aici ). Dar cum se explică atunci sentimentul care pune stăpînire pe un bărbat atunci cînd iubește și care îl face să nu mai vrea să audă de alte femei? Căci pentru un bărbat care iubește, atît timp cît iubește, alte femei pur și simplu nu mai există. Cel puțin nu ca posibile partenere sexuale. Pentru mine, chiar și din perspectiva definițiilor științifice  care exclud din principiu transcendentul, concluzia este că, orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate o minune.

Probabil ăsta este și motivul pentru care se întîmplă atît de rar.