Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Cum s-a inventat minciuna

Citeva picături rătăcite mi-au distrus tastatura laptopului. Trebuie să recunosc, e  o performanță, pentru cîteva picături. Dacă aș fi vărsat un pahar, n-ar fi fost mare lucru, dar cîteva picături venite din senin, ca o ploaie de vară cu soare, și care au reușit să-mi facă o pagubă de minimum o sută de euro, merită un premiu pentru excelență.

Dar n-a fost numai asta. Abia acum mi-am primit datele contului personal pentru a putea accesa reteaua unversității Uppsala. Suedezii ăștia sînt foarte atenți cu toate, nu doar cu gunoiul. De exemplu, n-ai voie să mergi cu bicicleta pe unde se merge pe jos și trebuie neapărat să ai lumină chiar dacă toate drumurile sînt luminate. Sau, pentru că o să pot accesa internetul doar prin contul personal, oamenii ăștia or să știe în fiecare secundă pe unde mă plimb pe net. Big brother is watching.

Ieri am terminat de citit o carte mare scrisă de un om mare. Cartea a avut aproape o mie de pagini iar tipul e Charles Taylor, un mare filosof și sociolog, care are aproape doi metri înălțime. Apoi am văzut un film, The invention of lying.

Cînd m-am apucat să văd filmul, nici nu-mi imaginam că o să aibă vreo legătură cu cartea pe care tocmai o terminam, după o săptămînă întreagă de citit la ea. Aș putea spune despre filmul ăsta că e un fel de fantasy, ca Stăpînul inelelor dar fără efecte speciale. Pe scurt, ni se propune o lume în care nimeni nu a mințit niciodată. Uitîndu-mă la film, mi-am dat seama că o astfel de lume e mult mai greu de imaginat decît cele din Stăpînul inelelor, Harry Potter și Star Wars la un loc. Filmul e o comedie, și nici nu prea putea să fie altceva, pentru că o astfel de lume, în care toată lumea spune întotdeaua și fără ezitare adevărul, ar fi de tot rîsul. Acum, cine mă cunoaște un pic, știe că nu sînt vreun om fără niciun fel de principii morale. Chiar dacă, uneori, mă comport ca unul. Ba din contră, sînt chiar un tip religios. Sînt mereu cu capul în nori, deci mereu cu un ochi înspre transcendent. Dar ce vreau să spun e că în condițiile în care trăim, în care binele este la tot pasul amestecat cu răul  ( Iisus zicea că grîul va fi pînă la sfîrșit amestecat cu neghina) să te aștepți ca toată lumea să spună mereu adevărul este mai mult decît utopic. E inimaginabil. Acum m-am convins definitiv că am dreptate cînd citesc porunca opta (cea care se referă la minciună)  în modul meu special, adică, ca interzicînd distorsionarea adevărului cu scopul de a face rău și atîta tot. Să nu mărturisești strîmb ÎMPOTRIVA aproapelui tău! E limpede ca bună ziua ce vrea să spună și toți cei care o citesc la modul absolut, ca interzicînd minciuna în genereal, se înșeală amarnic și ar trebui să deschidă mai bine ochii către lume și către ce scrie acolo.

Revenind la film, e o comedie foarte reușită pentru că premizele sînt absolut excepționale. Imaginați-vă ce putere poate avea un om care trăiește într-o lume în care minciuna e inconceptibilă  (nici nu există un cuvînt pentru ea) și care dintr-o dată descoperă minciuna. Omul ăsta va deveni fără îndoială cel mai puternic om din lume. Și cam asta se întîmplă și cu eroul nostru. Numai că ăsta e momentul în care filmul ia o întorsătură urîtă. Adică atunci cînd nu mai vrea să fie comedie și se hotărăște să devină serios. Pe patul de moarte al mamei, eroul nostru îi spune acesteia, care murea de frică știind că o să moară, că moartea e un lucru frumos, că nu e deloc sfîrșitul, ba din contră, e de-abia începutul. Dincolo p așteaptă toți cei pe care i-a iubit vreodată și o vilă imensă, numai a ei, în care să trăiască veșnic. Bineînțeles că mama lui îl crede și moare cu un zîmbet mare pe față. Dar minciuna albă a eroului nostru a fost auzită și de o soră care a răspîndit imediat vorba despre cum e cu lumea de dincolo. În secunda următoare, eroul nostru se trezește în centrul atenției întregii lumii. Toți ochii sînt pe el așa că n-are încotro decît să le spună încă odată, de data asta ceva mai elaborat, ce se întîmplă după moarte. Așa se face că eroul nostru devine dintr-o dată un fel de Moise, un fondator de religie.

Acum, ce vrea să spună filmul, e cît se poate de evident. Într-o lume în care nu ar exista minciună nu ar exista nici religie, pentru că religia e evident rodul unor fabulații mai mult sau mai puțin vinovate. Dar dacă te uiți mai atent, îți dai seama că, comedie sau nu, luînd poziția asta filmul se face de rîs. Dacă are dreptate, atunci greșește. Adică, dacă într-adevăr religia e rodul unor fabulații și atîta tot, fără să corespundă niciunei realități, atunci ea ar fi putut să apară doar într-o lume în care ea ar fi prima minciună. Că minciunile tipului din film, am uitat cum îl cheamă, au putut să se transforme într-o religie s-a datorat în întregime faptului că în lumea asta nu exista minciună astfel că orice ar fi spus un mincinos era preluat imediat și fără rezerve ca adevărul suprem. Dar, din cîte știu eu despre istorie, n-a existat niciodată o astfel de eră. Povestirea evoluționistă ne spune că viața este rezultatul supraviețuirii celui mai puternic, deci al unui șir neîntrerupt de crime și minciuni. Așadar, filmul își fură singur căciula ca să zic așa. Pînă și Durkheim, unul dintre cei mai mari demistificatori ai religiei a fost nevoit să recunoască faptul că, citez, dacă religia a supraviețuit atîtea mii de ani este pentru că fără îndoială corespune unei realități. El ghicește că realitatea asta e societatea însăși, dar  era sociolog, e de înțeles.

O comedie frumoasă dar care o dă în bară cînd își propune să fie serioasă și să mai bată un cui în sicriul religiei. Nu pot s-o judec decît ca superficială. Altfel ar fi fost o comedie foarte reușită. La feș de superficial e și Sam Harris cînd scrie o carte de vreo 200 de pagini, The end of faith, în care tună și trăznește împotriva religiei. După el, oricine crede e un retardat. Mă recunosc cu plăcere retardat în cazul ăsta. Dar o avea dreptate Sam Harris? Pentru că Charles Taylor, tipul mare de care ziceam la început, a scris o carte de o mie de pagini în care a arătat ce rol a jucat religia în însăși devenirea lumii noastre moderne și ce rol esențial continuă să joace în experiența umană.  O mare diferență între cei doi. Primul crede că din cîteva de condei poate elimina credința din peisajul omenesc ( după el, Dumnezeu n-ar trebuie să însemne pentru noi astăzi nimic mai mult decît înseamnă, de exemplu, Zeus, Afrodita, Ra etc). Al doilea scrie o carte incredibil de bogată ( care i-a adus și premiul Templeton în 2007) în care arată cum religia e în mod inextricabil legată de tot ce înseamnă umanitate și cum însăși cultura științifică și umanismul exclusivist care domină astăzi arena viziunilor despre lume, este produsul religiei, mai exact al reformelor (în special Calvinismul) din secolul cinșpe, șaișpe.

Dar, iar am scris prea mult. În final,  recomand filmul ( despre care aș vrea să scriu ceva și în engleză ca să pot posta pe imdb.com) dar mai ales cartea ( A secular age , Charles Taylor). Evident, una dintre recomandări e mult mai tenantă decît cealaltă.