Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

De ce sînt adventist

Budiştii sînt budişti pentru că s-au născut budişti, hinduşii pentru că s-au născut hinduşi, creştinii pentru că s-au născut creştini. Există şi cazuri de convertire, cînd cineva îşi schimbă religia, adică trece de la Creştinism la Islam sau la Hinduism, dar cazurile astea sînt mai degrabă excepţionale. Mai frecvente sînt cazurile în care cineva trece de la o formă la alta a aceleiaşi religii, de exemplu de la catolicism la ortodoxie sau de la ortodoxie la o formă de protestantism.

Protestantismul, deoarece sufletul lui este individul şi principiul „sola scriptura”, adică libertatea de interpretare a Bibliei fără apelul la vreo altă autoritate omenească decît propriul cap (e adevărat că pînă la urma s-a renunţat şi la această ultimă formă de autoritate), a început un proces de auto-fragmentare incredibil de prolific, care continuă şi pînă în ziua de azi, deşi vîrful lui a fost în aşa numitele Mari Redeşteptări (Great Awakenings) din America secolelor 18 şi 19.

Atunci au apărut pe scena religioasă şi adventiştii, Biserica Adventistă fiind deci o biserică neo-protestantă (adică un fel de protest la protest) care are o trăsătură distinctivă foarte interesantă, anume aceea de a fi o sinteză de creştinism şi iudaism.

Bun, acum revenind la mine, eu sînt adventist pentru că m-am născut într-o familie adventistă undeva în sudul (sărac şi ortodox) al României. Sigur, unii o să fie de părere că trebuie să închei discuţia aici, că am spus tot atunci cînd am spus că m-am născut într-o familie adventistă. Într-un fel au dreptate, dar sînt şi multe alte feluri în care n-au dreptate. A spune că eu sînt în continuare adventist doar pentru că m-am născut într-o familie adventistă, înseamnă a-mi nega apriori capacitatea de auto-evaluare critică, capacitatea de a mă distanţa de mine însumi, cum ar veni, şi a înţelege cît de cît ce e cu lumea asta şi ce e cu mine aruncat prin ea.

Sigur, modul adventist de a vedea lumea a jucat un rol esenţial în dezvoltarea mea intelectuală timpurie, dar asta nu înseamnă că mi-a fost astfel anulată capacitatea de a mă răzgîndi. Îmi amintesc că în jurul vîrstei de 16 ani am început să mă îndoiesc nu doar de adventismul meu şi al părinţilor mei, dar chiar de existenţa lui Dumnezeu. Contactul cu lumea, în special prin cărţile pe care le citeam, a însemnat pentru mine un salt de pe planeta adventistă (mai general planeta creştină), atît de violent încît la un moment dat abia dacă mai simţeam gravitaţia acestei planete. Totuşi, nu m-am desprins de tot, şi în virtutea gravitaţiei am revenit la această planetă, deşi evident că nu în acelaşi punct de unde avusese loc saltul.

Asta înseamnă că astăzi nu mai sînt un adventist foarte ortodox, că nu aş fi, adică, considerat tocmai un adventist model de către liderii bisericii sau chiar de către fraţii mei; dar pentru mine tot ce contează este că eu ştiu mai bine (rămînînd astfel fidel principiului libertăţii individuale, al recursului la autoritatea supremă a propriului cap care este, în fond, esenţa protestantismului).

Nu vreau să discut toate punctele în care adventismul meu de azi diferă de adventismul copilăriei mele, pentru că ar fi prea multe. O să prezint doar cîteva dintre cele care mie mi se par esenţiale pentru esenţa adventismului însuşi.

Spuneam că adventismul e o sinteză de Creştinism şi iudaism. Şi aşa este. Adventiştii sînt frecvent ironizaţi pentru modul copilăresc în care se agaţă de anumite chestii pe care Creştinismul le-a lăsat de mult în urmă ca fiind simple chestiuni evreieşti. De fapt, tot ce are adventismul interesant şi original, adică ceea ce îi dă caractertul idiosincratic în peisajul unei creştinătăţi altfel destul de omogene, este de origine iudaică.

Am impresia că alunec pe panta teologiei comparate, o pantă pe care nu m-aş pricepe nici măcar să mă rostogolesc la vale. Hai să încerc să schimb registrul.

Adventiştii, la fel ca evreii, nu  mănîncă carne de porc (şi multe alte feluri de carne pe care nu le mîncau evreii). Adventiştii s-ar grăbi să precizeze că ăsta nu e deloc un element important pentru identitatea lor, că porcul nu e o chestiune teologică serioasă. Şi cu toate astea, aproape de nicio altă chestiune teologică nu se loveşte adventistul în viaţa lui de zi cu zi ca de porcul omniprezent. Adventiştii s-ar putea să se abţină de la porc din motive greşite (teologice), dar indiferent din ce motive se abţin, faptul că se abţin  e un lucru formidabil. Carnea de porc are o reputaţie proastă şi este prima la care renunţă oricine este cît de cît preocupat de propria sănătate. Consider a fi fost unul dintre cele mai bune lucruri ale istoriei corpului meu acela de a nu fi fost alimentat cu porc. Întrevăd aici la lucru o logică ciudată, care traversează lucrurile de la cele mai originare şi sacre pînă la cele mai recente şi seculare şi le uneşte, ca un fir roşu, într-un discurs bine articulat, legitim, adevărat, în cadrul căruia  însăşi distincţia sacru-profan pare a fi abolită- doar că gîndul îmi sare la dialectica hegeliană: poate sacrul şi profanul fuzionează astăzi într-o altă categorie, necunoscută pînă acum; cine ştie?!.

Este apoi chestiunea zilei de odihnă. Adventiştii se numesc de fapt Adventişti de Ziua a Şaptea, pentru a sublinia că ei au altă zi de odihnă decît restul creştinilor. Şi aşa este, pentru că în timp ce toată lumea sfinţeşte (?) duminica, adventiştii sfinţesc sîmbăta, care este, ştie toată lumea, ziua sfîntă a evreilor. Nu vreau cîtuşi de puţin să intru în nesfîrşita ceartă teologică cu privire la care zi e de fapt corectă (adventiştii ştiu foarte bine care e, la fel şi restul creştinilor, să fie fiecare sănătos pe limba lui). Vreau doar să spun că în timp ce pentru întregul Creştinism ziua de odihnă şi-a pierdut aproape definitiv dimensiunea ei sacră, absolută, indiscutabilă, transcedentă, adventiştii se raportează la sîmbăta lor ca şi cum ar fi efectiv din altă lume. Vineri seara cînd apune soarele, adventistul intră într-un alt spaţiu temporal, în care aproape toate chestiunile lumeşti îşi pierd relevanţa pînă sîmbătă seara cînd apune din nou şi adventistul aleargă imediat şi cu o poftă teribilă, ca şi cum ar fi un nou născut în corp de adult,  după toate lucrurile pe care şi le refuzase în Sabat. Văzut astfel, Sabatul nu mai apare ca mijloc de represiune a poftei de viaţă, ci ca mijloc privilegiat de stimulare a ei.

Chestia asta e cît se poate de intersantă, atît de intersantă încît un prieten ateu (şi care probabil o să facă comentarii acide chiar la acest post) spunea că „cine a inventat Sabatul ăsta al vostru a fost un geniu”. Afirmaţia lui nu avea nimic de ordinul reverenţei religioase în ea, ci izbucnise exclusiv din frustrarea pe care o resimte tot omul modern, inclusiv ateul, de a nu mai găsi nicăieri o oază sacră,  ci doar o mişcare perpetuă şi obositoare. Sabatul oferă adventistului un pretext absolut pentru nemişcare. Eficacitatea Sabatului ca zi de odihnă şi oază radicală de libertate în raport cu fluxul lucrurilor rezidă exclusiv în sacralitatea lui, pentru că doar sacrul, în măsura în care mai există, are puterea să se constituie ca insulă în oceanul dezvrăjit al vieţii moderne. Duminica e o zi de distracţie, nu de odihnă, pentru că în ea exigenţele productivităţii sînt înlocuite cu exigenţele distracţiei, dar rămîn în orice caz ca exigenţe.

John Polkinghorne, un mare fizician, a fost întrebat cîndva cum vede el supravieţuirea sufletului. El a răspuns, surprinzător pentru un creştin, că el nu crede că sufleul supravieţuieşte corpului. Că el crede într-un act (re)creativ divin prin care individul este readus la existenţă la înviere în integralitatea lui materială  (într-un alt tip de materie), dar că nimic din el nu supravieţuieşte după moarte, ca vreun abur sălăşluind prin cine ştie ce atmosferă supranaturală. În fapt, aceasta este concepţia modernă despre om, anume aceea de unitate psiho-somatică, în care sufletul este inspeparabil de trup, în care dimensiunea spirituală şi cea corporală sînt inextricabil legate, influenţîndu-se reciproc, exprimîndu-se una în alta. În consecinţă, conform înţelegerii moderne pe care o avem despre om, concepţia creştină dualistă, în care sufletul este văzut ca un prizonier în corp, care abia aşteaptă să zburde vesel şi descărnat prin sferele astrale, apare ca nimic mai mult decît puerilă nostalgie după un platonism care de mult nu mai e la modă. În orice caz, concepţia adventistă despre natura omului şi suflet, ciudată şi probabil unică în creştinism, se potriveşte perfect cu concepţia lui Polkinghorne despre om. Şi de altfel cu tot ceea ce ne spune bunul simţ şi întreaga existenţialitate. În plus, exclude toate poveştile cu fantome, cu monstruosul iad veşnic şi alte abominaţii morale şi raţionale.

Ca să termin: sînt adventist nu în ciuda ci tocmai datorită caracterului de sinteză originală între iudaism şi creştinism care este adventismul.

Şarpele mişcător e în ochii privitorului

Se zice că frumuseţea e în ochii privitorului. Asta e adevărat, cel puţin într-o anumită măsură. În ce măsură, mai exact, nu poate să spună nimeni. E limpede ca lumina zilei că există un frumos pe care privitorul îl pune în obiectul pe care îl priveşte, care e, adică, rezultatul modului său unic de a vedea lumea. Dar la fel de limpede e că există şi un frumos obiectiv, unul pe care nu-l poate nega nimeni şi care îţi sare în ochi indiferent dacă îl aveai tu deja acolo ori ba.

E absolut firesc că nu ştim în ce măsură frumosul e în ochii privitorului. Ştiinţa modernă ne-a învăţat un lucru pe care unii nu pot să-l înghită, dar elementar pentru oricine are un pic de habar de problemele mai noi ale ştiinţei, anume că există o limită fundamentală a cunoaşterii noastre, un hotar dincolo de care nu putem trece cu cunoaşterea noastră, hotar a cărui natură este dată tocmai de cunoaşterea noastră. Interesant lucru. Şi plin de semnificaţii. Mă refer la principiul incertitudinii din mecanica cuantică, principiu care e de fapt coloana vertebrală a mecanicii cuantice, adică un principiu în funcţie de care aceasta stă în picioare sau cade.

Deci dacă avem probleme în a şti cum stă treaba în ceea ce priveşte particulele elementare, nu ştiu cum ne putem aştepta  să înţelegem prea mult din chestiuni mult mai importante cum e frumuseţea şi dacă e în ochii privitorului sau ba.

În orice caz, uite ceva ce sigur e în ochii privitorului. În fotografia de mai jos se poate vedea una dintre cele mai celebre iluzii optice, numită şerpi rotitori. Imaginea e compusă în aşa fel încît în zonele defocalizate, cînd te uiţi la ea, ai impresia ca   se învîrt cerculeţele care o compun. Doar că atunci cînd plimbi pe ea punctul de focalizare, observi că de fapt nu se mişcă nimic. Concluzia e că şerpii rotitori sînt doar în ochii tăi şi nicăieri altundeva. Ceea ce în niciun caz nu se poate spune despre frumuseţe.

PS: Scrisesem „coroana vertebrală” în loc de „coloana vertebrală”. Mi-a sărit în ochi în seara asta cînd am recitit textul (îmi place să îmi citesc textele). Sper că nu a apucat să rîdă foarte multă lume de mine. Eh, nu stiu de ce îmi fac griji..Bineînțeles că nu a rîs multă lume de mine, pentru că la mine pe blog nu e niciodată multă lume. Au rîs doar cei doi, trei care m-au vizitat.

Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Jucării pentru copii

Am o conversaţie cu o colegă de birou despre de ce astăzi ne e din ce în ce mai greu să facem copii. Occidentul, cu  cît a devenit mai bogat şi mai răsfăţat, cu atît a pierdut pofta pentru făcut copii, spuneam eu. Nu voiam să spun că a  scăzut pofta pentru sex, care nu e acelaşi lucru cu pofta pentru făcut copii, deşi la cel mai elementar nivel cele două sînt inextricabil legate. Mie mi se pare că între pofta pentru făcut copii şi pofta pentru sex, cel puţin în Occidentul civlizat, e o relaţie invers proporţională.

Colega mea face observaţia că părinţii de astăzi se simt datori să  îşi bombardeze copiii cu munţi de jucării, pe care aceştia sînt incapabili să îi aprecieze şi de care oricum nu au nevoie. Culme a ironiei, ăsta este unul dintre motivele principale pentru care occidentalul de azi nu vrea să facă copii, i se pare că nu o să îşi permită să îl îngroape în jucării. Cu nenumărate hăinuţe şi haine pe care oricum nu le apreciează nimeni. Hainele fac parte dintr-un complex de elemente prin care noi, adulţii, ne punem în scenă în faţa celorlalţi. Cred că va fi toată lumea de acord că un nou născut sau chiar un copil de patru ani, nu are niciun fel de grijă, cu atît mai puţin grija de a se pune în scenă. Tot ce-şi doreşte el e să primească sînul matern la timp. Sau biberonul surogat.

După observaţia asta legată de jucării, în creierul meu se aprind mai multe beculeţe care semnalizează că s-ar putea ca acolo să fie originea novomaniei (un termen inventat de mine acum prin care vreau să desemnez dimensiunea bolnăvicioasă pe care noul şi noutatea o au în vieţile noastre de indivizi moderni). Fără să am pretenţia că ştiu ceva despre dezvoltarea copilului, îmi imaginez totuşi că fluxul constant de jucării în care se scaldă copilul face imposibil ca acesta să stabilească vreo relaţie afectivă cît de cît substanţială cu vreuna dintre ele. Altfel spus, astăzi jucăria preferată, mîine definitiv uitată. Pentru că abordează povestea asta  seria de filme Toy Story este atît de bună.

Astăzi ştim că în primii ani de viaţă se formează şi structurează modalităţile fundamentale de funcţionare şi raportare la lume. Dacă noul este atît de important pentru copilul care vrea în fiecare zi altă jucărie, nu e deloc surprinzător că odată ajuns adult va alerga după filme noi, muzică nouă, haine noi. Că noul, adică, va fi devenit pentru el o valoare supremă.

Aici e momentul unde lucrurile devin cu adevărat serioase, anume momentul în care modalităţile de raportare la lumea obiectelor debordează şi ajung să fie modalităţie de raportare la oameni. Cea mai mare problema pentru cuplurile romantice de astăzi, care foarte rar mai reuşesc să ajungă o familie, este noul. Problemele apar odată cu instalarea rutinei, care rutină, după cum o înţeleg eu, înseamnă eliminare sistematică a noului. El sau ea ajung să îşi dorească altceva, pe altcineva, un nou partener care de cele mai multe ori nu are altă virtute în afară de faptul că e altceva sau altcineva. Pentru scurt timp, desigur. Pînă devine la fel şi acelaşi şiciclul este reluat. Pe scurt, vrem mereu alte jucării.

Cu privire la egoismul Occidentului care nu vrea să mai facă copii pentru că aceştia îi strică corpul, îi mănîncă timpul, banii, se impun două observaţii importante. Prima, anume că Occidentul pare să fi uitat faptul elementar că nu există pe lume fericire mai mare decît aceea de a face un copil. Oricîte realizări, premii Nobel, călătorii în jurul lumii etc etc ar avea  cineva, dacă nu a făcut cel puţin un copil, odată ajuns la sfîrşitul vieţii va fi zdrobit de sentimentul că a trăit degeaba.

În al doilea rînd,  a face copii mulţi reprezintă o adevărată investiţie pentru bătrîneţe. Occidentalii devin din ce în ce mai dependenţi  de stat de la care se aşteaptă să aibă grijă de ei. Dar dacă cineva a făcut  trei, patru copii, cu siguranţă cel puţin unul dintre ei nu va fi plecat peste mări şi ţări şi nici nu va o inimă atît de haină încît să fie lîngă ei înainte de moarte.

Cine ar fi crezut că jucăriile pentru copii pot fi atît de periculoase!

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Calul meu de oțel

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)