Pastilă filosofică

2013-01-25-1118Atăzi, privind înspre munții înalți din Alaska, mi s-a formulat în minte un gînd care era de fapt de mult acolo. Tocmai am văzut undeva pe Facebook un mesaj dintre acelea care se vor și pline de adevăruri ultime și amuzante în același timp (sau poate doar una sau alta), care zicea că viața este ceea ce ți se întîmplă în timp ce tu ești cu ochii în smartphone.

Dar ce am înțeles eu azi e că lucrurile stau tocmai pe dos, adică viața este exact ceea nu ți se întîmplă. Întîmplările, acțiunea, sînt tocmai cele care ne distrag atenția de la viață. Filmele de acțiune sînt cele în care e cel mai puțin loc pentru viață, cele care se adresează în cel mai analfabet mod cu putință vieții, cele față de care viața rămîne cu totul străine. Doar în filmele în care nu se întîmplă nimic, în care, adică, nimeni nu se răzbună pe nimeni, nimeni nu violează pe nimeni, nimeni nu are de salvat lumea sau de prins vreun criminal, nimeni nu fuge cu banii, nimeni nu face trafic de droguri și așa mai departe, doar în aceste filme întrezărim scîntei de viață. (Breaking Bad e unul dintre rarele filme în care se face trafic de droguri și cu  toate astea rămîne destul loc pentru viață). Pentru că doar atunci cînd mugetul întîmplărilor a tăcut putem să auzim, în liniște, șoptirile timide ale vieții. Și spun asta pentru că într-adevăr viața bate filmul, pentru că viețile cele mai tumultoase, pline de acțiune și de întîmplări extraordinare, sînt cele care fac viața să zboare pe lîngă noi. Sau să spun altfel, anume că în viețile în care întîmplările tumultuoase dau buzna, viața însăși e uitată. Cine mai are timp să se mai gîndească la moarte cînd trăiește din plin? Dar viața nu e definită de nimic altceva mai bine decît marginea ei, destinația ei terminală, moartea. A uita moartea înseamnă efectiv a uita viața, adică viața ca viață, în calitatea ei determinantă, anume aceea că e trecătoare. La fel, cine mai are timp să se gîndească la naștere, adică la întrebarea de unde vine viața? Întrebarea asta e disprețuită de oamenii de acțiune, care nu îi găesesc niciun rost pe lume. Dar întrebarea asta e întrebarea de căpătîi a filosofiei, adică a înțelepciunii. Nu e de mirare că oamenii de acțiune urăsc filosofia. Pe de o parte pentru că au uitat viața iar pe de alta pentru că efectiv nu au inimă ca să înțeleagă pasiunea adîncă pentru viață din care ia naștere filosofia. Doar la americani mai întîlnești oameni de acțiune care nu urăsc filosofia (dar asta doar pentru că pentru ei filosofia e o chestie pe care ei o au la degetul mic, un instrument pe care îl scoți din cutia cu unelte ca să-ți faci treaba, după care îl pui la loc pînă data viitoare cînd vreo problema mai necesită vreo soluție filosofică. Pînă la urmă parcă cei dintîi sînt mult mai de preferat decît cei din urmă.

Viața este fondul întîmplărilor, și cu cît mai intense întîmplările, cu atît mai greu întrezărim fondul. E țesătura existențială fină care le ține pe toate, dar la care nimeni nu mai are timp să se uite, să o atingă, să o guste și să îi simtă mirosul.

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Aleluia!

http://gizmodo.com/5859027/this-astounding-orbital-time-lapse-will-blow-your-brains-out-in-space

Înainte de a citi mai departe, te rog să dai click pe linkul de mai sus. E cadoul meu de Crăciun pentru orice rătăcit care ajunge pe blogul meu, dar în primul rînd pentru cei cîţiva  care mă vizitează mai des.  Linkul de mai sus  oferă o privelişte atît de frumoasă încît ţi se înmoaie genunchii, dacă eşti mai sensibil. Nu doar că e foarte frumoasă, dar priveliştea de mai sus e extrem de semnificativă pentru condiţia noastră de oameni moderni. Astăzi, ca niciodată înaintem, avem posibilitatea să ne vedem propria lume din afară. Şi nu mă refer doar la imaginile uluitor de frumoase de pe orbită, ci la imaginea despre lume pe care ne-o arată ştiinţele naturii, despre noi ca entităţi biologice şi psihologice, despre societate, adică despre modurile infinit de variate de funcţionare ale omenescului şi aşa mai departe. Ca s-o spun într-un cuvînt: un ochi ne observă din exterior! E propriul nostru ochi, e ceea ce ne face moderni.

Şi totuşi, astăzi ca niciodată înainte, sîntem dezorientaţi şi ne ia ameţeala. În cuvintele lui Nietzsche, nu mai există sus şi nu mai există jos, nici stînga nici dreapta. Poate de la un exces de vedere? Am reuşit să obţinem imagini din spaţiu ale planetei, dar asta doar după ce am adus-o pe marginea dezastrului (avem potenţial nuclear să o distrugem de şapte ori). Prin alimentaţia şi medicina modernă, am reuşit să creştem speranţa de viaţă a omului de rînd, i-am dat haine frumoase şi maşină, casă şi iPhone, dar parcă niciodată omul n-a fost mai nefericit decît e astăzi, mai cuprins de disperare, de angoase şi depresii, mai lipsit de sens, de VIAŢĂ.

Condiţia umană e o ghicitoare şi niciodată nu s-a văzut mai bine asta decît astăzi cînd, după ce şi-a răspuns la atîtea întrebări şi rezolvat atîtea probleme, omul e mai gol ca niciodată sau cel puţin la fel de gol ca oricînd altcîndva. Singurul răspuns la ghicitoarea condiţiei umane e unul care, deşi dă impresia unei haine vechi şi uzate sau al unei cărări de mult abandonate, e singurul destul de serios încît să ne dea o rază de speranţă. E povestea unui prunc care s-a născut pe planeta asta acum două mii de ani şi care mai tîrziu, cînd a început să vorbească, a spus despre El însuşi că a creat tot ce există şi că a venit printre noi ca unul dintre noi ca semn suprem de prietenie al Creatorului faţă de creatură.

Nici istoria, nici ştiinţele, nici filosofia, pe scurt nimic omenesc nu poate pune nimic în locul acestui răspuns la ghicitoarea condiţiei umane. Asta pentru simplul motiv că în pruncul din Betleem ceva neomenesc a fisurat continuumul spaţiu-timp ca să ne deschidă o cale de scăpare, spre un alt fel de lume, un alt fel de univers. Unul mai bun, fără entropie. Căci după cum bine au observat Sartre şi toţi existenţialiştii, din universul ăsta nu există ieşire, orizontul ultim e moartea (a noastră şi a universului însuşi). Doar pruncul din Betleem, şi nimeni altcineva!, are suficientă greutate pentru face universul ăsta să se îndoaie şi să se fisureze. Nu degeaba simţea Handel nevoia să strige „Aleluia!”

Climaxul copacilor și a șaptea nevastă

E frumos să traversezi Cișmigiul la ora 12:30, după ploaie. Copacii sînt înfloriți (cineva zicea că s-ar prea putea ca acesta să fie climaxul lor, caz în care sînt mult mai norocoși decît oamenii, la care climaxul nu ține atît de mult. În schimb, avantajul oamenilor e că la ei nu se întîmplă doar odată pe an, nu-i așa?) și florile lor pictează piesajul și parfumează aerul. Dar să nu devin prea liric, probabil nu-mi șade bine. Și probabil e mult mai frumos (în orice caz mult mai productiv) să traversezi Cișmigiul la 9:30, nu la 12:30, dar asta e altă poveste. În legătură cu frumusețea Cișmigiului, cea mai bună întrebare este de ce. De ce e o întrebare vagă, dar în cazul ăsta e bună pentru că include atît din ce motiv, cu ce scop și altele. Dar nu vreau să răspund la întrebarea asta pentru că aș intra în ideologie.   Ce m-a făcut să vreau să scriu despre întîlnirea mea cu Cișmigiul, a fost întîlnirea mea cu un bătrînel ai cărui ani de glorie au fost în perioada interbelică. Păr alb, mers legănat dar hotărît, îmbrăcat frumos. Mă intreabă cam așa: Cam cît este ceasul, domnule? Așa, aproximativ…Întrebarea lui e însoțită de o serie de microgesturi care îi dau un aer elegant, nobil chiar. Nu mă pricep să le recreez în cuvinte și așa ceva nici nu e posibil. Nici măcar pentru un cîștigător de premiu Nobel pentru literatură. Pentru că ceea ce se poate arăta nu se poate spune și gata. Mi-a făcut o plăcere să-i spun că e 12:30, pentru că nu mă întrebase, banal, cît e ceasul, ci o făcuse cu un anume stil care mi-a trezit nostalgia după nu știu ce. Poate după viața veșnică.

Diseară merg să văd Ora lupului al lui Ingmar Bergman. Pare incredibil dar rulează în Plaza. Ar fi prima dată cînd văd un film de-ale lui Bergman la cinematograf. Și el era un nostalgic după viața veșnică. Mai ales după ce, la a șaptea nevastă, s-a îndrăgostit și nu putea să  accepte că moartea e sfîrșitul dragostei. Nici eu nu pot și mai ales nu vreau să accept nesimțirea asta!

PS (la cîteva ore după ce am scris textul, cînd îl și postez, de fapt): Ar fi fost frumos să mă opresc și să fac o poză cu domnul în vîrstă și cu pomii în floare. Ar fi fost o alăturare melancolică, aproape  poetică, un oximoron încarnat. Dar n-am făcut-o așa că n-am ce pune.

Fantoma

Era de fiecare dată trist cînd vedea blocul murdar în care locuia. Tristețea se continua în lift pînă la etajul zece unde îl aștepta garsoniera în care vara era prea cald și iarna  prea frig. Dar acum tristețea era o fiară sălbatică ce îi sfîșîia inima cu gheare reci și otrăvite. Și otrava asta era dintre cele mai periculoase, dintre acelea care nu aduc moartea ci doar te lasă să o contemplezi în toată goliciunea ei obscenă.

Bebe, așa i se spunea fratelui său, căzuse pe șine în fața metroului la stația Tineretului.   Ce tineretului ? Moartea, în cazul ăsta, căci bebe avea doar 25 de ani. Apropiindu-se de lift, i se părea că îl aude alergînd pe scări, așa cum făcea mai mereu. Bebe se plîngea mereu că nu face destulă mișcare și că s-a îngrășat. Ar fi vrut să o ia pe urma lui dar simțea că nu are putere să urce niciun etaj, cu atît mai puțin zece. Dintr-o dată i se păru că din golul mare ce îi umplea stomacul ar putea aduna destulă putere ca să urce după el, doar că în aceiași secundă gîndul că  Bebe era mort, dînd buzna prin toate sinapsele,  îi închise stomacul și îi fură vlaga. Așa că luă liftul. De la lift pînă la ușă era întuneric și întunericul îl făcea să creadă că poate doarme, poate visează, poate nimic nu e adevărat. Poate chiar acum Bebe o să-i pună o piedică așa cum făcea mereu și cum făcuse atunci cînd el își spărsese nasul într-un cuier pe care un dobitoc de vecin îl lăsase pe coridor și cînd îl urîse pentru asta. Își amintea că uneori Bebe îl scotea din sărite și în momente alea îl ura. Își dorea să nu-l mai vadă niciodată. Și acum că nu mai era, era tot ce își dorea să vadă și își dorea să nu mai vadă nimic altceva știind că nu o să-l mai vadă niciodată pe el.

Aprinse lumina pe hol și după ce durerea pricinuită de valurile de fotoni trecu, ar fi vrut să o stingă din nou. Acolo pe hol erau pantofii lui sport pe care și-i luase cu o săptămînă în urmă. Acei pantofi care costaseră 400 de lei. Bebe își lua întotdeauna lucruri scumpe. Se supărase atunci pe felul lui iresponsabil de a cheltui banii și fusese invidios că printr-un mecanism misterios Bebe avea mereu bani să-și ia cîte ceva scump. Apoi el trebuia să plătească întreținerea pentru amîndoi. Acum nu mai trebuia să plătească niciodată întreinerea pentru el, și gîndul ăsta îl lovi în stomac cu puterea unui ciocan iar mecanismul care produce lacrimi se pusese în mișcare pînă la ultima rotiță, dar aceasta era blocată. Plînsul lui era mut, ceva îl ținea înăuntru, unde se lovea de toți pereții ființei lui făcîndu-l să se simtă ciuruit.

O amețeală ciudată îl făcea să se simtă despărțit de corp și să plutească. Pluti înspre baie și acolo se văzu spălîndu-se pe mîini. Era primul lucru pe care Bebe îl făcea de fiecare dată cînd intra în casă. El mai uita. I se părea că Bebe stă într-un colț și îl privește aprobator și mai i se părea că spălîndu-se pe mîini execută un ritual care ar putea să dea timpul înapoi. Dar timpul curgea iremediabil înainte fără să-i pese că în curgerea lui  strivea vieți. Și cum să-i pese, lui, care forma împreună cu spațiul un continuum ce cuprindea sute de miliarde de stele?! Pe un bulgăre albastu o trestie cugetătoare își dorea să dea timpul înapoi. El și alte cîteva sute de milioane, probabil. Dar asta nu era de ajuns ca să schimbe ceva în continuumul spațiu-timp. În timp ce se spăla pe mîini se gîndea la poveștile SF pe care le știa și care erau inspirate din teorii științifice serioase. Apoi se gîndi: dacă spațiul și timpul formează un continuum, înseamnă că între ele  trebuie să fie o asemănare fundamentală, și dacă poți să mergi prin spațiu încoace și-ncolo, de ce n-ai putea să mergi și prin timp la fel, înainte și înapoi? Dar săgeata timpului rămînea în continuare îndreptată inexorabil în jos.

De ani de zile primul lucru pe care îl făcea cînd intra în casă era să aprindă calculatorul. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să aibă habar ce face. Îl trezi scurtul intro muzical care îl anunța că s-a încărcat sistemul de operare. Îi plăcea melodia, dar se certase cu Bebe atunci cînd acesta instalase noul Windows 7. Poate doar ca să nu fie ca Bebe, el insistase să rămînă la vechiul XP căruia îi știa toate secretele. Asta era una dintre diferențele dintre el și Bebe, se gîndi. Lui îi plăcea siguranța pe care i-o dădeau lucrurile familiare, în timp ce lui Bebe îi plăcea noul. De exemplu, începea trei sau patru jocuri și termina doar unul. În plus, Bebe schimba și prietenele la fel de ușor, dar asta, își spuse, n-avea de-a face doar cu slăbiciunea lui pentru nou. Își aminti că Bebe avea întotdeauna cele mai frumoase fete fără să se chinuie. În schimb pentru el nu era așa de ușor. Întotdeauna îl invidiase pe ascuns pentru succesul lui la fete. Și acum Bebe, chipeș și atletic cum era, era doar o bucată de carne secționată și în curînd nu avea să mai fie nici atît. Durerea lui nu reușea să plîngă. Poate totul era încă prea ireal, poate o umbră de provizoriu mai colora încă ceea ce era de fapt definitiv.

Acum sistemul era încărcat și pe desktop erau zeci de iconițe, înghesuite haotic. După cîteva minute își dădu seama că privea în gol și că mîna lui era pe mouse așteptînd o comandă. Ca și cum ar mai fi vreo comandă care să aibă sens în fața morții. Ca și cum cineva ar putea să-și dorească altceva, în tot Universul ăsta mare, decît ca moartea să nu mai fie. Dar moartea era în continuare. Și pînă la noi ordine domnia ei era supremă. Simțea că orice alte ordine ar putea să dea oamenii, sînt doar joacă de copii comparate cu impotența lor de a poruncii morții. Se gîndea la toate lucrurile astea aproape cu detașare, și abstractizată astfel, moartea îl durea mai puțin. Asta pînă în secunda în care trupul care nu avea să se mai miște niciodată al lui Bebe îi veni în minte. Dintr-o dată moartea nu mai era o idee, aproape că nici nu mai exista. Totul se reducea la: Bebe e mort! “Bebe” e mort. Gîndul ăsta nu mai era doar un gînd, ci formase, printre organele pe care le avea deja, un nou organ din carne și singe la fel ca celelalte. Putea să-l simtă și știa că o să facă întotdeauna parte din el. Organul ăsta căpătase viață în fiziologia lui, ca și cum viața asta ar fi putut regleze echilibrul tulburat de moartea lui Bebe. Dar nu putea. Nimic nu putea și durerea îl făcu din nou să se simtă aproape de leșin. Dar nu putea să plîngă. Durerea lui era ca o furtună în care vîntul smulge copaci și acoperișuri dar în care norii rămîn uscați.

Comanda pentru mîna care stătea pe mouse veni în cele din urmă, dar nu ca un act voluntar, ci ca un reflex. Programul pe care îl deschidea întotdeauna primul era Yahoo Messenger. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să gîndească, pentru că fiecare mișcare a gîndirii îi producea durere la fel cum fiecare mișcare a piciorului îți produce durere atunci cînd ai un cuțit înfipt în el. Messengerul memorase identitatea și parola lui Bebe. Erau acolo. Pentru  un moment simți că ar putea să intre în pielea lui Bebe și să trăiască în locul lui. Ar fi fost fericit să renunțe la viață și să îl lase pe Bebe să trăiască în locul lui. Se gîndi apoi că realitatea virtuală e oricum plină de fantome, plină de oameni care și-au lăsat carnea și oasele și părul pe scaun și au pătruns, prin dexteritatea degetelor, într-o lume în care tot ce contează e ce spui și cît de bine te pricepi să asortezi asta cu emoticoane. Ar putea să fie fantoma lui Bebe în virtual, se gîndi, și gîndul ăsta îl făcu, acum că durerea deja îi fura luciditatea, să creadă pentru un moment că așa ceva ar fi posibil. N-ar mai fi nevoie să se ridice niciodată de pe scaunul din fața calculatorului. I se părea că oricum nu mai are rost să se ducă nicăieri, acum. Toate destinațiile i se păreau dinainte fundături și din cauza asta nu mai merita să te ridici de pe scaun. Moartea parcă absorbise totul în nimicul ei atotcuprinzător și totul strălucea acum cu lipsa ei de lumină, cu generozitatea ei de gaură neagră.

Așa că apăsă pe butonul “Sign in”. O fereastră cu mai multe mesaje offline apăru imediat și îi atrase instinctiv atenția. Nu erau pentru el, erau pentru Bebe, și tocmai din motivul ăsta i se păreau cele mai importante mesaje offline din istoria serviciilor de mesagerie instantă.

Erau acolo mesaje de la cîțiva prieteni prieteni comuni, amestecate cu alte mesaje de la nimeni. Oameni care se adresau unui Bebe viu, fără să aibă habar că Bebe era mort.

 

“bah sa nu uiti sa iei biletele pentru filmul de mine- vezi ca sintem sase daca tu vii cu frate-tu- -intreaba-l si pe Andrei daca vrea sa vina si daca vine sa mai caute pe cineva ca sa fim opt”

“mai esti? daca mi-ai inchis iar in nas sa stii ca ai incurcat-o- vad ca nu mai esti- a fost ultima data cind ai vorbit cu mine, sa stii”

„ Da-l mai departe la toata lista si vezi ce vrea fiecare de la tn: 1)nr de tel 2)un sarut 3)sa fim impreuna 4)sa ne plimbam 5)iubirea ta. raspuns obligatoriu…lipsa de ocupatie scz de mass pt cei cu dnd l`am primit si eu”

“ce faci mah?- facem un unreal? daca esti, baga-te pe gameszone acuma ca sint niste noobi acolo, ii faci praf- sa te bucuri si tu ca bati pe cineva 😀 “

“ diseara ne intilnim in parc, la 6- Tineretului, locul unde ne intilnim de obicei-sa aduca cineva o minge daca are”

„17 ani si sufar de o forma rara de leucemie , singura mea sansa este un transplant de maduva , fara transplant nu voi mai putea trai , operatia costa 55.000 $ si familia mea a strans deja 32.000 $ si in cazul meu , cei care se ocupa , fundatia care ma va ajuta sa strang banii a incheiat o intelegere cu Yahoo si AOL si voi primi 0.01 centi pe fiecare mesaj dat mai departe……te rog frumos din tot sufletul meu da mesajul mai departe pentru ca si eu sa fiu la fel ca voi…

“stii Bebe, n-am avut curajul sa-ti spun fata in fata-asa ca iti spun pe mes-nici macar nu am curajul sa iti spun cind esti online, asa ca iti las mesajele astea offline-nu am vrut sa ies cu tine nu pentru ca nu imi place de tine-imi place de tine si chiar foarte mult, asa cum nu mi-a mai placut de nimeni pina acum-tocmai asta cred ca a fost-mi-era frica…dar acum, ca ma gindesc mai bine, imi dau seama ca nu am de ce sa-mi fie frica- m-am inselat de multe ori pina acum, dar tu esti cel mai bun om pe care l-am intilnit eu vreodata-cind ma uit in ochii tai ma faci sa simt ca nu am niciun motiv sa-mi fie frica-gata, am spus-o J d-abia astept sa vorbim J sper sa intri diseara…”

“ am nevoie de banii aia saptamina asta-imi pare rau te grabesc dar imi trebuie neaparat- da un buzz, ceva,  sa vedem cum facem”

Abia după ce termină de citit ultimul mesaj simți în gură gustul sărat al lacrimilor care îi curgeau din ochi ca dintr-o fîntînă arteziană îmblînzită. Izbucnise în plîns de la prima literă pe care o citea în numele lui Bebe.

 

Iisus Christos sau sfîrșitul întrebărilor

Realitatea e atît de complexă încît efectul asupra minții e paralizant. Cei mai mulți oameni au o cale simplă în viață. Îi interesează doar firul subțire de ață, care nici măcar nu există, și de care se țin cu încăpățînare pînă la mormînt. Dar de unde să începi cu întrebările cînd vrei să înțelegi pe ce lume trăiești de fapt, cînd vrei să pătrunzi cu privirea prin straturile interminabile de fire care creează realitatea și îi dau consistența de enigmă?

Vestea bună e că orice întrebări ar pune cineva, adică acele întrebări de importanță ultimă, toate ajung inevitabil la Iisus Christos, un om care a trăit acum 2000 de ani și care a spus despre el însuși că este mai mult decît un om. Spiritul ar trebui să încerce un sentiment de ușurare că nu mai trebuie să străbată Universul pentru a găsi răspunsuri, că toate răspunsurile sînt adunate în acest Om. Pilat din Pont, care a întrebat ce este adevărul, avea răspunsul înaintea lui, putea să-L vadă. El a fost mai norocos decît noi, ar putea să zică unii.

Dar noi? Și noi sîntem la fel de norocoși, zic eu. Acest Om a împărțit istoria în două. Asta nu poate s-o nege nimeni sănătos la cap (înainte de Christos și după Christos, nu-i așa?). Dar, oricît ar suna de comic, au fost și sînt unii care pun la îndoială tocmai istoricitatea lui Christos. Cu aceștia nu trebuie să pierdem prea multă vreme, pentru că poziția lor e comică. În schimb, pentru cei mai mulți oameni Christos a fost doar un om bun, un învățător moral, ca Buddha si alții. Aș vrea să arăt în două cuvinte că poziția acestora e și mai comică decît a celor care nu cred că Christos a existat în istorie. Iisus a afirmat de numeroase ori (și nicio critică superioară a Evangheliilor n-ar putea să scoată asta din textul sacru) că El e Dumnezeu. Afirmația asta face imposibil ca cineva să mai spună despre Iisus că a fost doar un om excepțional. Omul ăsta excepțional, care a schimbat istoria, ori a fost cine a zis că a fost, adică Dumnezeu, ori a fost cel mai mare șarlatan din istorie sau n-a fost mai sănătos decît cineva care spune despre el însuși că este un ou, cum zicea cineva. Eu cred că e mult mai grav să spui că ești Dumnezeu decît să spui că ești un ou. Oul e, la urma urmelor, ceva finit, organic, de o complexitate doar gradual mai redusă decît noi înșine. Dar Dumnezeu? Dumnezeu e infinitul și între El și noi e o prăpastie infinită, un infinit calitativ. Dacă Iisus a zis că a fost Dumnezeu, și a zis, atunci omul acesta care a schimbat istoria nu mai este un simplu om: El este cine a zis că este, adică Dumnezeu?

După ce a dat ocol Universului pentru a găsi răspunsuri, și după ce a s-a odihnit și a fost pentru o secundă fericită că toate răspunsurile erau adunate în acest Om, un singur om, cu un loc în timp și spațiu, ca oricare altul, mintea se află dintr-o dată în fața celei mai mari insulte dintre toate: aceea că acest om, în carne și oase, poate să fie în același timp Dumnezeu.

Toată lumea a văzut filmul lui Mel Gibson, Patimile, și bine a făcut. Întîlnirea cu Iisus în versiunea lui Gibson poate a fost brutală, dar pentru mulți a fost o ocazie rară să stea față în față cu Omul-Dumnezeu și să se gîndească. Oamenii nu prea mai gîndesc azi. Sînt prea grăbiți să strîngă bani și apoi să-i cheltuie. Cam la asta se reduce viața omului modern. Însă în momente de repauz, pînă și omul modern se mai întreabă: “Care e rostul acestui carusel? Mă învîrt în cerc, nu-i așa? Nu mă duce nicăieri, nu-i așa? Ah, parcă mă ia amețeala!” Dar dacă filmul lui Gibson a avut un minus, și a avut cel puțin unul, atunci marele lui minus a fost nu că a exagerat cu violența fizică-mă îndoiesc că e posibilă o exagerare în cazul ăsta- ci minusul fundamental a fost că ne-a prezentat drama omului-Iisus și a ignorat-o cu totul pe cea a lui Iisus-Dumnezeu. Dar acum eu sînt comic, nu-i așa? Poate camera de filmat să pătrundă acolo unde nici măcar mintea, cu singurele ei instrumente, inteligența și imaginația, nu poate să pătrundă? Îmi pare rău că Tarkvosky a murit așa de tînăr. Dacă ar fi trăit mai mult, poate ar fi făcut un film despre Iisus și el s-ar fi priceput să ne arate ceva din drama interioară a omului-Dumnezeu și ar fi lăsat sîngele și efectele speciale pe plan secundar sau le-ar fi lăsat cu totul afară din poveste. Căci ele nu merită deloc locul central în care le-a pus Gibson.

Medicii care au analizat cazul au ajuns la concluzia că inima lui Iisus n-a mai rezistat și a cedat. Deci a murit de inimă frîntă. Cu ceva timp înainte, în grădina Ghetsimani, transpirația lui se transformase în sînge din cauza durerii interioare. Și Gibson vrea să ne vîndă gogoașa că în durerea fizică a constat suferința lui Iisus.

Adevărul e că a făcut și el ce a putut și nu trebuie judecat prea aspru pentru asta. Dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să încercă să contemplăm adevărata dramă. Și adevărata dramă constă în faptul că acolo, în trup de om, era Cel care a existat înaintea Universului. Cel care a traversat distanța infinită dintre Creator și creat. Dacă Iisus a suferit vreo umilire, aceea nu a fost că a fost scuipat în obraz sau că a fost ucis în cel mai rușinos mod posibil, gol pe o cruce (crucea nu era deloc chestia sfîntă care e azi în mintea creștinilor, ci cel mai rușinos instrument de tortură al vremii), ci umilirea, singura adevărată umilire pentru El, a fost că a devenit om. Că a traversat distanța infinită dintre Dumnezeu și creatură și „a luat chip de rob”. Oh, infinită dragoste! Mintea se blochează cînd încearcă să înțeleagă ce s-a întîmplat de fapt acolo, acum 2000 de ani. Dar nu se blochează la fel și azi cînd încearcă să înțeleagă dragostea? Dacă un îndrăgostit începe să explice de ce s-a îndrăgostit, nu-i așa că e comic?  (și aici calc pe urmele marelui Kierkegaard, dar e inevitabil, pentru că n-a mai stat nimeni așa de limpede și de hotărît în fața Paradoxului, Dumnezeu-omul, așa cum a stat el) Dragostea este misterul ultim și din fericire nu e nevoie să-L înțelegem, ci doar să-l contemplăm, să-l trăim și în cele din urmă să-l credem.

Christos a fost un om în istorie, după cum istoria, ruptă în două de El, ne aduce mereu aminte. Christos a murit. Christos a înviat. Christos e Dumnezeu care e dincolo de istorie. Și nu cere altceva decît să-L iubim și să-L credem. Da, să-L credem. La asta se reduc toate întrebările despre sensul istoriei și sensul vieții. Mintea noastră se poate odihni, în sfîrșit, după atîtea căutări, în dragostea Celui în care poți doar să crezi.

Moartea

Toți știm, și în aceiași măsură, nu știm, ce e moartea. Știm pentru că o vedem peste tot în jurul nostru, dar nu știm pentru că noi înșine, ca subiecți capabili de experiență, n-o experimentăm niciodată. Gîndurile astea nu-mi aparțin, dar nici nu mai știu de unde le-am luat, anume că moartea nu face parte din experiena umană, deoarece moartea coincide cu încetarea oricărei experiențe umane, mai exact cu dispariția subiectului capabil de experiență. Poate moarte există, dar nu mai are cine să o experimenteze. La urma urmelor, nu e nimic prea sofisticat în ele și oricine ar sta să se gîndească ar ajunge ușor  la concluzia asta. De aici durerea, muțenia infinită pe care o simțim în fața morții. Ce sens să mai aibă cuvintele în fața a ceea ce reprezintă gaura neagră absolută a existenței?

Cei mai mulți oameni trăiesc fără să le pese de gaura asta neagră. Aceștia sînt fericiții săraci cu duhul sau cei care trăiesc în spatele perdelei de care vorbea Liiceanu, aceea care ține groaza metafizică a sfîrșitului departe de noi și ne lasă să ne bucurăm în fiecare zi de iluzia nemuririi. Sînt unii însă care trăiesc în umbra morții exact din momentul în care în ei s-a născut spiritul sau au devenit conștienți de ei ca sine. Aceștia în general sînt etichetați ca pesimiști, dar e limpede pentru toată lumea că realiști sau lucizi sînt etichete mult mai potrivite. Pesimismul presupune o distorsionare în rău a realității. Așa definit, cine ar mai îndrăzni să spună unuia îngrozit  de perspectiva morții că e pesimist? Ba din contră, cel îngrozit de moarte ar putea să-i spună celuilat că e naiv și..optimist, și ar avea dreptate, dacă definim optimismul ca o distorsionare înspre bine a realității. Un exemplu de pesimist Cioran, care încă din adolescență a fost obsedat de problema morții, pe care a încorporat-o în modul de a fi specific al adolescentului, gîndindu-mă aici la faptul că se juca cu cranii de mort prin cimitir ca și cum ar fi fost mingii de fotbal. Fără îndoială obsesia asta l-a făcut să scrie Despre inconvenientul de a te fi născut. De ce, adică, să fiu nevoit să dau ochii cu moartea, să simt groaza, cînd aș fi putut să mă bucur (sic!) de liniștea eternă a inexistenței.

Eu nu știu pe unde mă plasez în raport cu moartea. Poate, fiind creștin și avînd problema morții rezolvată, n-am privit-o niciodată cu adevărat în ochi și n-am fost niciodată îngrozit de ea așa cum poate fi îngrozit unul pentru care moartea e finalul absolut. Am fost odată față în fața cu moartea, cînd cei 90 de cai putere ai fostei mele mașini nu m-au ajutat deloc să fac o depășire în care imprudent mă angajasem, ca un începător în ale condusului ce eram. Din fericire, după ce am fost la mijloc între cel pe care îl depășeam și cel care venea din față, am scăpat doar cu oglinda și geamul șoferului spart. Îmi place să cred că asta a fost singura prostie pe care am făcut-o ca șofer (pentru cîinele care mi-a sărit în față și mi-a spart radiatorul și bara refuz să-mi recunosc orice fel de vină!), deși a fost destul ca să-l facă pe fratele meu mai mic să nu mai vrea să meargă cu mine cu mașina, căci era și el în mașină cînd s-a întîmplat. A mai mers totuși de cîteva ori, dar în general preferă să ia trenul care, are dreptate, are mult mai puține șanse să se lovească cu ceva venind din față.

Dar chiar și așa, ca unul incapabil să fie cu adevărat ingrozit de moarte deoarece crede că există o soluție chiar și la problema morții, am înțeles cîteva lucruri esențiale despre moarte . Tragicul și comicul sînt întotdeauna rude foarte apropiate, dar niciodată ca atunci cînd vine vorba de moarte, mai ales așa cum e văzută în lumea noastră. Toată lumea se teme de moarte, chiar dacă nu din tinerețe, ca Cioran, ci doar cînd sînt puși față în față cu ea. Groaza absolută își înfige la un moment dat ghearele chiar și în cel mai curajos muritor.

Dar, și de aici comicul !, pentru aproape toți oamenii din lume, cu neglijabila excepție a cîtorva umaniști exclusivi care nu cred în nimic și a unei mîini de creștini mai ciudați, despre care se spune că sînt foarte aproape de evrei, adică adventiștii, moartea e doar o transformare, nu un sfîrșit. Poate corpul a murit, dar spiritul s-a dus undeva. Acest undeva diferă de la o religie la alta, dar există ca atare în toate religiile. Concepția asta, cum mai spuneam și altă dată, golește moartea de orice conținut. Groaza absolută pe care o simțim în fața morții are sens doar dacă moartea e un sfîrșit absolut. Altfel e doar o neînțelegere. Dar, prin groaza absolută în fața morții care e o constantă universală a omenirii, eu, care nu sînt nici filosof, nici teolog și nu am nicio altă calificare care să îmi dea dreptul să fac astfel de afirmații, demonstrez că sufletul este muritor. Nu mai repet aici ce am dezvoltat altă dată mai mult, că nu avea niciun sens ca Dumnezeu să creeze un Univers material dacă adevărata împlinire a omului stă într-un rai imaterial etc. Nici că unitatea psiho-somatică a fiintei umane face orice încercare de a imagina că omul poate exista separat de trup ca o entitate spirituală dotată cu conștiință, să sune ca o poveste de adormit copiii. Ca să nu mai zic de comparația dintre Hitler și Dumnezeu în cazul în care povestea iadului veșnic e adevărată, și care decurge cu necesitate din doctrina nemuririi naturale a sufletului în momentul în care aceasta e acceptată, în care Hitler iese ca un îngeraș nevinovat în comparație cu un Dumnezeu diabolic care îngăduie chinul veșnic al unor frimituri de materie care au avut cîțiva ani la dispoziție să-și manifeste răutatea, dar care, uite, au fost de ajuns ca să le cîștige o pedeapsă veșnică.  Mă rezum la a-mi lăsa toată forța argumentului să atîrne în groaza de moarte.

Da, există o soluție la problema morții, dar e nevoie de o soluție doar în măsura în care ai o problemă. Însă moartea așa cum e înțeleasă în tot creștinismului, cu excepția adventiștilor, din cîte știu eu, și în restul religiilor lumii, cu excepția iudaismului, de asemenea din cîte știu eu,  e doar o metamorfoză în altceva, nu încetarea și negarea absolută a oricărui ceva. Dar tocmai pentru eu cred în absolutul morții, adică în moartea ca atare și nu ca o glumă proastă jucată formei existenței, pot să apreciez cu adevărat frumusețea soluției oferită de Creator:

Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Apocalipsa 21

Moartea, ca să închei, este o realitate, nu o iluzie și în niciun caz nu o minciună, după cum ne spun chiar tăirile noastre în fața morții. Soluția Creatorului este re-crearea universului astfel încît moartea să nu mai facă parte din ordinea naturală a lucrurilor, așa cum este în universul ăsta.  Și totodată doar pentru că moartea e reală are sens învierea morților, această vorbă destul de goală de sens pentru aproape toată lumea, dar  pe care o s-o auzim destul de des, acum că vine Paștele.