Corpul ca o harpă

Orice altceva ai mai fi, și eu sînt de părere că ești mult, mult mai mult decît atît, tu ești înainte de toate un corp. Deși cred că ești mult mai mult decît un corp (firește că și despre mine cred același lucru, mă adresez ție ca să fiu mai personal cu speranța că „te prind” și o să citești pînă la cap, dar uite tocmai din cauza unor astfel de paranteze probabil te pierd; și atunci întrebarea e de ce fac astfel de paranteze), cred în același timp că nu poți fi nimic fără corp, cu alte cuvinte că orice altceva în afară de corpul tău ai mai fi, și ești multe, multe, inimaginabil de multe, tot ce ești este înrădăcinat în corp ca mirosul unei flori în petalele sau pistilul ei. Întîmplător asta e și viziunea prevalentă în lumea noastră de astăzi (în care doar ce se vede cu ochiul liber, microscopul sau telescopul există) despre ce e omul, dar viziunea despre om prevalentă astăzi nu mai are deloc ochi tocmai pentru cea mai importantă dimensiune a lui, care din întîmplare nu se vede nici cu ochiul liber, nici cu telescopul sau microscopul. Adică astăzi înțelepciunea oficială spune că noi sîntem corpul și nimic mai mult- (fizică, chimie, fiziologie și toate combinațiile posibile ale acestora, și doar atît, ca și cum niște fenomene strigător la cer de minunate și complicate ar fi fost explicate/epuizate după ce au fost aruncate într-un borcan numic fizică sau chimie sau altă știință- deși astea două sînt cele mai științe dintre toate)- pe cînd la mine accentul e pe mult mai mult decît corpul dar nu fără el.
Dacă dau impresia că vreau să rezolv una dintre enigmele fundamentale ale existenței, anume ce este omul, îmi pare rău. Nu asta vreau să fac. Adică aș vrea, desigur, dacă nu aș crede că enigma asta e una în principiu nerezolvabilă, adică e o problemă la care omul singur nu va putea niciodată să dea un răspuns mulțumitor, pentru simplul fapt că…hm, e om. Dacă există vreun răspuns la întrebarea ce este omul, răspunsul nu poate să fie decît supra-uman. Elementar, dragul meu Watson, ar spune Sherlock Holmes, și chiar așa este, chestiunea asta e elementară (din acest motiv și din altele avem nevoie de Revelație dacă vrem să înțelegem ceva despre enigma asta și despre toate celelalte engime, că sînt multe).
O s-o scurtez, nu vreau să te pierd tocmai acum după ce ai citit o introducere așa de lungă, pentru că da, asta era doar introducerea. Dar era introducerea pentru un gînd foarte scurt care mi-a trecut prin cap așa din senin (nimic nu e chiar din senin!), anume că tu, adică corpul tău plus acel ceva incomensurabil mai mult decît corpul dar dependent de el la fel ca mirosul unei flori de petalele și pistilul ei, ești ca o harpă la care nenumărate circumstanțe, persoane, idei, imagini și substanțe de tot felul încearcă să cînte. Dacă tot ce se aude e o cacofonie, nu înseamnă că e ceva în neregulă cu harpa- (deși e posibil să fie un pic dezacordată de la cît de mult s-a tras de coarzi, de la cît de mult tu ai tras de corzi, și circumstanțele și oamenii și imaginile și substanțele de tot felul)- înseamnă mai degrabă că o melodie nu poate să rezulte decît atunci cînd o singură voință atinge corzile în loc de o grămadă de oameni și circumstanțe și toate celelalte, înseamnă că trebuie să faci tot ce poți să faci liniște și să îți aduci aminte că tu ești cel care trebuie să cînte la harpa ta, pentru că harpa ta ești tu, și o să cînte frumos și armonios doar atunci cînd acea parte din tine care e mult, mult mai mult decît harpa o să fie solistul care atinge corzile. Și trebuie să cînți, cu orice preț, altfel de ce ai mai fi o harpă cu atît de multe corzi capabilă de atîtea sunete?! 🙂

De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

Nostalgie anticipată

De alegeri anticipate s-a mai auzit. De fapt, dacă ești român auzi frecvent despre asta. Dar eu zilele astea trăiesc un sentiment nemaiauzit, cel puțin pentru mine. Mă apropii de finalul zilelor mele suedeze și în loc să crească în mine bucuria că mă întorc acasă, printre „ai mei”, crește ceva ce nu pot numi decît nostalgie, ca și cum aș fi plecat deja din Suedia și acum mi-e dor de ea. Poate e doar mirosul extraordinar din aer despre care scriam data trecută și care te amețește pur și simplu. Poate e un fel de drog pe care florile îl secretă pentru a-i face pe străini să se îndrăgostească de pămîntul ăsta. Poate e doar iluzia promisiunii unei posibilități infinite. Nu știu ce e, dar e un sentiment dulce amar pe care pot să-l descriu cel mai bine ca nostalgie anticipată.