Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Valori românești

E deja un clișeu că noi românii sîntem celebri în lume pentru Hagi, Dracula și eventual Nadia Comăneci. Poate e adevărat, dar pentru oamenii mai educați sîntem celebri petnru adevăratele valori. Și adevăratele valori sînt nume ca Brâncuși, Eliade, Cioran, Lupasco, Ionesco, Enescu și alții. În perioada petrecută la Universitatea Uppsala, unde sociologia era în același departament cu teologia și studiile religioase, cînd făceam cunoștință cu cineva și suneam că sînt din România, aproape de fiecare dată era menționat numele lui Mircea Eliade. Într-adevăr, Eliade este probabil cel mai mare istoric al religiilor din lume. Sigur, n-ar fi putut să ajungă unde a ajuns dacă ar fi rămas în România, a fost nevoie să se ducă la Chicago pentru asta. Dar nu vreau să vorbesc iar despre colțul ăsta de lume ciudat care naște valori doar pentru a le sufoca. Zilele trecute eram la BCU, în sala profesorilor, și atenția mi-a fost atrasă de un set de volume mari, în piele. M-am apropiat și am văzut că era vorba de o enciclopedie a religiilor coordonată de Mircea Eliade. Șaisprezece volume de aproximativ o mie de pagini fiecare (dacă-mi amintesc eu bine), în care o armată de savanți din întreaga lume, sub comanda lui Eliade (Editor in chief), au încercat să dea socoteală de sacrul din întreaga lume și din întreaga istorie. Ambițios, nu-i așa? Și au reușit, atît cît pot niște oameni să reușească. A fost și ultimul mare proiect în care a fost implicat Eliade, A pucat să îl vadă finalizat și să scrie prefața, în martie 1986, cu o lună de zile înainte de a muri.

Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.