Fără panarmă în linia întîi

Filmul Fără armă în linia întîi (un titlu românesc foarte slab- și uite că e posibil așa ceva: un titlu spoiler- pentru americanul Hacksaw Ridge) e un film de război cum au mai fost multe, poate mai bun decît unele și mai prost decît altele, dar cu ceva în plus. Anume că în acest film este vorba despre o serie de întîmplări atît de improbabile încît s-ar putea spune că e vorba de o minune. Filmul spune, în felul lui Mel Gibson, povestea lui Desmond Doss, un american care a vrut de bună voie și nesilit de nimeni să se ducă în razboi, dar acolo a refuzat să pună mîna tocmai pe obiectul muncii, adică pe armă. Un american care refuză să pună mîna pe armă- asta e în sine o chestie super ciudată, dat fiind că jucariile preferate ale americanilor de toate vîrstele sînt tocmai armele. Dar uite că mai există și așa ceva. Filmul a fost destul de bine primit în general, dar a fost extraordinar de bine primit de un grup mai restrîns de oameni din lumea asta largă, anume de Adventiștii de Ziua a Șaptea, un grup de oameni care trăiesc într-un spațiu destul de paradoxal creat pe de o parte de  umbra conștiinței minorității lor iar pe de altă parte de conștiința faptului că ei sînt lumina lumii. Asta pentru că Desmon Doss, eroul filmului, a fost un Adventist de Ziua a Șaptea și este probabil pentru prima dată în istoria acestei biserici chinuită permanent de conștiința identității ei  cînd  eroul unui blockbuster American anuntă mîndru de pe marele ecran că el e Adventist de Ziua a Șaptea și că e dispus să sufere totul pentru convingerile lui. E, deci, de înțeles de ce aproape toți adventiștii care merg la film au văzut filmul ăsta și poate pentru mulți adventiști acesta e primul film văzut la cinematograf (căci pînă nu demult cinematograful era pentru adventiști un loc interzis, la fel ca teatrul, discotecile, barurile, și orice loc unde se distrează lumea). 

Bun, ce o să spun acum se adresează atît adventiștilor cît și celor din lumea largă, sau cum ar spune adventiștii simplu, celor din lume:  Hacksaw Ridge (sau fără paramă în linia întîi), filmul lui Mel Gibson, este la fel de unidimensional și slab ca cele mai multe filme ameriane, dar are un mare merit, anume meritul de aduce lumii aminte că a existat pe lume un Desmond Doss și că povestea lui a fost spusă în toată profunzimea ei impresionantă într-un documentar făcut de Terry L. Benedict pe vremea cînd Desmond Doss era încă în viață. The Conscientous Objector, care poate fi văzut gratis pe YouTube, spune povestea lui Desmond Doss prin gura lui însuși și prin gurile colegilor și superiorilor lui din Armată, adică a celor care au fost martori direcți ai minunii respective. Deci, mai zic odată, dacă fără pramă în linia întîi are vreun merit, este de a ne aduce aminte de The Conscientous Objector, documentarul de pe Youtube pe care-l recomand din toată inima celor care nu cred în minuni.

Anunțuri

Christos a-nviat!

În perioada asta Românii au un nou salut universal care înclocuiește orice alt fel de salut.

-Christos a-nviat!

Răspunsul vine la fel de inevitabil ca un ecou:

-Adevărat a-nviat!

Ești tentat să crezi, dacă nu ești atent, că trăiești printre oameni care cred în minuni. Și nu în orice fel de minuni, ci în cea mai mare minune din istorie, singurul fel de minune capabil să dea sens istoriei și nouă, celor care vibrăm pentru o secundă și apoi dispărem în culisele istoriei, orice ar fi ele. Dar ai greși dacă ai crede așa ceva. Oamenii, deși cred în tot  felul de lucruri, unele mai fantastice decît altele, nu cred în minuni. Cel puțin cei mai mulți dintre ei nu cred în nimic dincolo puterea de străpungere a ochiului liber sau ajutat de telescop sau microscop.

Sînt foarte, foarte puțini, cei care cred că acum două mii de ani a trăit un om, care era la fel ca noi în toate privințele, și care în timp ce trăia făcea minuni și spunea că este Fiul lui Dumnezeu. Care apoi, în floarea vîrstei, a murit răstignit pe cruce și după trei zile a înviat. Cînd spun că sînt foarte puțini oameni care cred asta mă refer la lumea așa-zis creștină,  nu la restul miliardelor care nu sînt creștini, indiferent de ce culoare ar avea creștinismul lor, fie că e vorba de Biserica de Est sau cea de Vest sau de lăstarii ce s-au vrut reînoitori și reformatori care au ieșit din ele ca ciupercile după ploaie timp de sute de ani.

A crede că Christos a înviat înseamnă a trăi într-un alt plan de realitate, unde condiția umană cu toate problemele ei infinite, dintre care cea mai mare este moartea, a fost lăsată în urmă și un alt fel de viață a început. A crede în minuni înseamnă a trăi tu însuți minuni.

-Christos a-nviat!

-Adevărat a-nviat!

Și viața merge mai departe tristă, banală, disperată, și ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

 

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Sala polivalentă a capului meu

Mai de mult, oamenii trăiau într-o singură lume. Astăzi, trăim în mai multe lumi. După ştiinţă, birocraţie, tehnologie şi modurile de raportare la lume derivate din ele, pluralismul este trăsătura fundamentală a modernităţii. Pluralism înseamnă nu doar că există mai multe feluri de lumi, ci mai ales că ele sînt forţate să co-locuiască, să împartă acelaşi spaţiu. Spaţiul poate fi fizic, ca în cazul musulmanilor care se amestecă cu francezii. Sau cognitiv, ca atunci cînd cineva crede că lumea funcţionează după principiul ştiinţific al legii cauzei şi efectului, dar totodată crede şi în posibilitatea minunilor. Cu alte cuvinte, într-o zonă a creierului său (un anumit spaţiu cognitiv) lucrurile se desfăşoară după principiul cauză-efect. În altă zonă din acelaşi creier, lucruri apar din nimic, legile fizicii sînt sfidate şi aşa mai departe.

Mai de mult, absenţa tehnologiei şi a globalizării făcea posibil ca oamenii să poată trăi „fiecare în capul lui”, ca să zic aşa. Astăzi, ca niciodată înainte în istorie, sîntem forţaţi să ne lovim capetele de alte capete şi să recunoaştem nu doar că acestea există, dar mai ales că există altfel, în moduri radical radical diferite de modul nostru de a exista. Rezultatul este mintea polispaţială a omului modern, adică o minte în care spaţii conceptuale, sau, mai simplu spus, minţi sau tipuri de minte care se exclud reciproc, sînt integrate într-un flux de conştiinţă unic. Omul modern e unul care a descoperit paradoxul şi a învăţat să trăiască cu el.

Viața de la sfîrșit

Aș vrea să am o viață doar pentru a-l citi pe Kierkegaard. Cred că vreo 90 de ani ar fi de ajuns ca să-l citesc cum trebuie.

Aș vrea să am o viață doar pentru a călători. Atîtea locuri de văzut, atîția oameni de cunoscut, atîtea minuni de gustat.

Aș vrea să am o viață în care să nu fac nimic pentru mine.

Aș mai vrea o viață în care să încerc să mă împac cu matematica. Să îi pătrund toate secretele.

Aș vrea să am o viață în care să trăiesc pe o insulă cu iubita mea și atîta tot.

Aș vrea să mai am o viață în care să gust toată suferința din lume.

Și după toate viețile astea aș mai vrea să am o viață în care să nu fac nimic altceva decît să scriu despre viețile anterioare.

Și în final aș vrea să am o viață care să nu se termine niciodată.