Pietre prețioase

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.

De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Oare cîinii ne simt durerea?

N-am mai stat niciodată pe o bancă în Cișmigiu apăsat de o durere așa de mare ca în seara asta. Dar să încep cu ieri. Ieri pe seară stăteam tot pe o bancă în Cișmigiu. Îmi place să merg acolo să citesc, după muncă. Aseară vremea era urîtă și parcul era destul de pustiu, fără animația și aglomerația din zilele cu vreme bună. Vremea era,  de altfel, în acord cu starea mea sufletească, căci și ieri eram apăsat de aceeași durere ca astăzi, deși parcă mai ușoară, mai senină cu un grad sau două. La un moment dat, un cîine fără stăpîn a sărit pe banca de lîngă mine și s-a așezat acolo, cu capul pe labe. Nu i-am dat mare atenție aseară. De fapt, mi-am amintit de el abia în seara asta. N-a stat prea mult pe banca de lîngă mine, la un moment dat a început să latre și a fugit după ceva, nu știu ce. Trebuie să fi fost o chestie din genul celor care atrag atenția cîinilor.

Ce urmează acum n-are legătură cu cățelul, și aseară cînd s-a întîmplat credeam că asta e ceva semnificativ, ce merită povestit, înțeles, interpretat. De fapt probabil n-a fost altceva decît primul atac de panică din viața mea. Un grup de tineri pe care ochiul meu profesional i-a identificat imediat ca fiind dependenți de droguri care au ieșit la prăduit (să nu mă judece nimeni cu privire la această judecată care poate n-a fost nimic altceva decît o prejudecată- de cinci ani am de-a face frecvent cu astfel de oameni, am auzit o mie de povești despre cum procedează, deci am o scuză). Eu eram împrăștiat pe toată banca. Bicicleta rezemată în colțul îndepărtat, geanta ceva mai încolo, lăsînd să se vadă în ea o jucărie electronică și portfofelul, eu într-un colț, cu o carte în mînă. Cred că totul a început în momentul în care l-am văzut pe unul dintre ei privind, ca din întîmplare, în geanta mea. Au mai mers vreo zece metri și s-au oprit lîngă o bancă, dar nu s-au așezat. Dintr-o dată mintea mea a început să lucreze febril, să construiască scenarii. Nu mi-era frică de niciunul dintre ei, dar mi-era frică de toți la un loc. Mi se părea că sînt o pradă ușoară. Adevărul e că eram, într-adevăr o pradă ușoară, dar sentimentul de frică, vecin cu panica, care a pus stăpînire pe mine, nu cred că era justificat. Nu sînt deloc un tip fricos. Sînt un tip care se plimbă pe Aleea Livezilor ca prin Cișmigiu. Uite că acum ajunsesem să mă plimb prin Cișmigiu ca prin Aleea Livezilor. N-am mai putut să citesc. M-am ridicat și am plecat. Mi-am spus, ca să nu mă cred un laș, că oricum, uite, stă să plouă.

Dar asta a fost doar o paranteză care poate n-a făcut decît să distragă atenția de la cîine, căci el e rolul principal în povestea asta. În seara asta am fost din nou în Cișmigiu, cu altă carte dar cu aceeași durere, doar că mai grea, mai biciuitoare. Nu știu ce fac alții în momente de durere extremă, dar eu mă rog, uneori. Mă rog cu disperare, fără să cer ceva anume. Mă rog pur și simplu. Îmi deschid sufletul către Cineva despre care cred că e dincolo de toate astea și din motivul ăsta le vede pe toate mai bine decît mine. Pentru cîteva momente, cel puțin, îi împrumut punctul de vedere. Curios, imediat după asta citesc pasajul din Inamici Publici de Michel Houellebecq și Bernard-Henri Levi care aduce în discuție tocmai rugăciunea. Huellebecq, care e unul dintre cei mai importanți scriitori francezi ai momentului și un ateu convins, scria că lui i se pare că rugăciunea, independent de Cel căruia i se adresează, are un efect terapeutic imediat, în plan psihic și fizic.

Pentru mine, efectul terapeutic n-a venit imediat. Durerea era în continuare acolo  la fel de apăsătoare și hărțuitoare. Însă aproape imediat, n-aș putea să spun exact cît a trecut, un cîine negru s-a apropiat și s-a urcat pe banca de lîngă mine. Mi-am amintit imediat de cîinele din seara precedentă. Am încercat să îmi amintesc dacă era același, dar n-am reușit. Parcă cel de aseară avea blana de un alb murdar. Sau poate nu. În orice caz, cel din seara asta era negru, n-avea nimic special cu excepția aerului că suferă. Și ochilor inteligenți, deși nu cei mai inteligenți ochi pe care i-am văzut eu la un cîine.

Am continuat să citesc, dar mintea mea a luat-o razna. Lumea trecea pe lîngă noi (eu și cîinele de lîngă mine) și se uita mirată. Nu e nimic extraordinar în asta, la urma urmelor. Cîinele nu făcuse nicio acrobație complicată ca să ajungă acolo, nimic demn de a fi pus pe Youtube. Tot ce făcuse fusese să se se urce cu mișcări molcome și elegante, și ignorîndu-mă total, pe banca de lîngă mine, să-și așeze capul pe labe, să abordeze un aer trist și să ofteze din cînd în cînd. Ce îi făcea pe trecători să se mire era simplul fapt că un cîine ocupa un loc care îi era rezervat în exclusivitate omului. O bancă, știe oricine, e un lucru destinat fundurilor omenești. Un cîine pe o bancă, pe lîngă inevitabilele considerente igienice (oricine se poate imagina stînd pe o bancă pe care înainte se urcase un cîine, fără ca el să știe aceasta), trezește interesul prin aceea că pare răsturna o anumită ordine simbolică a lucrurilor, una în care oamenii stau pe bănci și cîinii pe jos, la picioarele lor, dacă simt nevoia să se apropie.

Simt că ăsta o să fie cel mai lung post pe care l-am scris vreodată, dar nu mă  pot opri. Nu vreau să pierd nimic din ce am trăit în seara asta.

Oricum ar fi, pentru mine era limpede că spectacolul era unul neobișnuit pentru toată lumea. Nici pentru mine nu era prima dată cînd mă plimbam prin Cișmigiu. În ultimii unșpe’ ani, de fapt, Cișmigiul a fost un element constant în peisajul meu urban, dar niciodată n-am mai văzut un cîine pe o bancă. Și era clar pentru mine că nici cei care treceau pe lîngă mine nu mai văzuseră. E drept, eu mai văzusem cu o seară înainte, cînd același sau poate alt cîine procedase într-o manieră similară.

Asta cu privire la ce se putea vedea de afară. Privind de afară, cineva chiar m-a întrebat dacă e cîinele meu, ceea ce ar fi reușit să dea întregii imagini un aer mai firesc. Dar ce era cu adevărat frumos și semnificativ se întîmpla în interior, acolo unde conta doar ce trăiam eu. Mintea mea  contempla acum ideea, care înainte mi s-ar fi părut puerilă, că probabil există o legătură metafizică între toate ființele vii, ceva care le face pe unele, mai sensibile, să ne simtă durerea. Oare degeaba cîinilor li se mai spune și mașini de iubit? Eu, poate pentru prima dată în viață, eram într-o stare în care eram receptiv la iubirea unui cîine.

Nu mă întrebam de ce a venit tocmai lîngă mine, dintre toate băncile, pentru că gîndul că a venit lîngă mine ca să mă consoleze îmi era mult prea drag pentru a risca să îl spulber cu interogații de tip științific (capul meu e în stare și de așa ceva, nu doar de deliruri lirice). La un moment dat ochii mi s-au umplut de lacrimi gîndindu-mă că într-un fel cîinele ăsta simte împreună cu mine o durere care e numai a mea. Ce mă înduioșa era nu doar simpatia mea pentru el sau simpatia lui pentru mine, ci intuiția că există un mecanism misterios, dincolo de puterea mea de înțelegere, și a lui, evident, care face posibilă întîlnirea dintre un suflet de om și unul de cîine.

Aș vrea să scurtez povestea asta. Am totuși senzația că eșuez să redau tocmai esențialul. Mi se spune uneori că sînt bun la cuvinte. În seara asta mă simt față de cuvinte ca Homer Simpson la locul său de muncă: analfabet funcțional. Simt că nu voi reuși niciodată să găsesc cuvinte pentru ce am trăit. Ce pot să mai povestesc sînt niște detalii. Cum ar fi că am stat pe banca aceea aproape trei ore. Că în trei ore cățelul ăsta, care acum îmi devenise deosebit de drag, a plecat de mai multe ori, alergînd după chestii care atrag cîinii, dar a revenit de fiecare dată pe banca de lîngă mine, iar odată chiar lîngă mine, pe banca mea. S-a așezat lîngă mine și a fost singura dată cînd m-a privit. În rest, se uita cu mine înspre apus și părea că are propria lui durere cîinească, propriul lui univers care se prăbușește în el însuși. La un moment dat mi-a venit să îl mîngîi, dar am simțit că aș profana cumva legătura asta sacră care se instalase între noi, că aș încălca cumva termenii coabitării noastre, termeni pe care el îi impusese destul de clar: sînt aproape de tine de la distanță, îți simt durerea dar nu putem să vorbim despre asta, atingerea fizică nu e deloc necesară. Și probabil mulți alții pe care eu, cu capul meu de om, nu i-am înțeles.

La un moment dat o doamnă îmbrăcată bine s-a oprit în fața noastră și a scos un aparat foto. Îmi spune: I made a photo of the dog. N-am înțeles din prima ce a zis, așa că am răspuns: Poftim?     I made a photo of the dog, a repetat ea. Am înțeles în sfîrșit și i-am răspuns Okay zîmbind. Aș fi vrut să o rog să îmi trimită și mie poza pe email. N-am îndrăznit s-o fac pentru că mi s-a părut că aș fi nesocotit cumva însemnătatea momentului pe care mi se părea că îl trăiesc. Oare cum ar fi fost postul ăsta cu poza aceea lîngă el? Mai bun, mai prost? Mai autentic? Dacă cineva îmi pune la îndoială autenticitatea, îl trimit la plimbare. N-am nevoie de scepticismul lui. O să vină și al meu, mîine, cînd probabil o să uit ce am trăit azi, chiar dacă m-am chinuit să transpun în eternitatea cuvîntului cît de mult am putut din această întîmplare care mi se pare una dintre cele mai importante trăite în viața mea.

La un moment dat niște paznici ai parcului, urîți și îmbrăcați în uniforme urîte (oare nu mai scăpăm nicăieri de paznici??!!) au simțit că este datoria los să alunge cîinele care își uitase locul și se cocoțase pe o bancă. Între timp eu obosisem cu cititul și cu întrebările cu privire la spațiul existențial dintre om și animale despre care eram sigur că există, și am plecat și eu. Nu știu dacă cîinele meu s-a mai întors la banca aia. Nu știu dacă ar fi avut același comportament față de banca aia chiar dacă eu n-aș fi fost acolo. Ceva îmi spune că nu l-ar fi avut. În orice caz, am motive serioase să mă întreb de unde și a extras îndrăzneala să creadă că poate sări chiar lîngă mine, pe banca mea. Nu pot să cred decît că din suferința mea. O suferință pe care, fie prin comuniunea metafizică a cîinilor cu oamenii fie prin simpla ocazie de a reflecta asupra unui incident interesant, el mi-o luase ca prin farmec.

Aș vrea să fie cîinele meu.

PS: Cred că era într-unul dintre momentele în care cîinele era plecat, doar pentru a reveni imediat ce sfîrșea cu alergatul după chestiile lui cîinești, cînd am ridicat ochii din carte și am văzut în fața mea, stînd cu spatele la mine și cu fața spre lac, o siluetă oarecum familiară și cu părul ondulat. Părea că plînge. A stat așa cîteva momente după care s-a întors încet, fără a mă lăsa să-i văd fața, și a plecat. M-a străfulgerat atunci cîndul că era o siluetă căreia mai de mult eu îi pricinuisem o durere de felul celei simțite de mine acum. N-am avut puterea să mă urc pe bicicletă și să aflu dacă a fost așa.

P.S. (la o săptămînă după-01.06.2012)

Am mai fost prin Cișmigiu de săptămîna trecută de cînd am avut misterioasa și semnificativa, pentru mine, întîlnire cu acest cîine pe care nu știu cum îl cheamă și cel mai probabil nu are nume, dar nu l-am mai văzut. Astăzi, care a fost, cred, prima zi cu soare din ultima săptămînă, în care a plouat mereu, cum nu îmi amintesc să mai fi plouat vreodată în București, eram din nou cu o carte în Cișmigiu, dar fără durerea pe care o aveam atunci și care cred eu că l-a adus pe cuțu lîngă mine. La un moment dat acest cuțu care de acum îmi era drag a apărut din nou; eram aproximativ în același loc unde eram cînd s-au întîmplat cele de mai sus. Doar că acum nu s-a mai urcat pe bancă lîngă mine. S-a  întins la soare în mijlocul aleii, făcîndu-i probabil plăcere să știe că lumea îl ocolește, a răspuns vesel mîngîierilor unei tinere blonde cu tatuaje și care sigur nu era româncă, dar am auzit prea puțin ca să îi ghicesc limba, deci nu știu ce era (nu sînt prea multe tinere blonde românce care să mîngîie un cîine vagabond, cred). Eu eram cu inima în dinți, plin de emoții, bucurîndu-mă să îl revăd, dar speriat că ar putea cumva să îmi fure, adică să îmi anuleze experiența povestită aici, dacă ar fi sărit din nou pe banca de lîngă mine sau pe vreo altă bancă.  Doar că nu a sărit. A fugit la un moment dat, lătrînd, după vreo chestie cîinească. Și eu am răsuflat ușurat. Ce puțină credință avem noi oamenii, pînă și în lucrurile pe care le trăim și le experimentăm nemijlocit.

Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.

Pe drumul de la mare se mai şi moare

În cea mai mare parte a timpului, viaţa e o fotografie neclară în care binele se amestecă cu răul, frumosul cu urîtul, fericirea cu suferinţa, speranţa cu disperarea. Uneori, ceea ce conform definiţiilor oficiale ar trebui să facă bine, face rău. Cum e cazul unor medicamente cu efecte negative mai rele decît  bolile pe care încearcă să le vindece sau al poliţistului care aseară a intrat frontal într-o maşină ca a mea. Bine că n-a fost a mea! Adică, un poliţist ar trebui să prevină accidentele, nu să le producă. Ştiu, poliţistul e şi el om ca fiecare dintre noi şi deci nu e scutit de accidente. Mă foloseam de el doar ca o metaforă pentru ideea de început, anume că în lumea noastră toate sînt amestecate şi că nicio graniţă nu e chiar graniţă. În cuvintele lui Marx: tot ce e solid se topeşte în aer !  Din fericire, în ciuda impactului frontal la viteză mare (se pare că a fost vina poliţistului, care a intrat pe contrasens), n-a murit nimeni.

La locul unui accident, eşti pus faţă în faţă nu cu fiare stricate şi cu oameni morţi, ci cu însăşi fragilitatea condiţiei noastre, care te izbeşte în plexul stomacului metafizic. Căci nicăieri nu se vede fragilitatea noastră în forma ei cea mai radicală ca în faţa morţii. Moartea, orice altceva ar mai fi, este şi un memento pentru ce sîntem noi de fapt (oare ce sîntem, de fapt?).

Sfîrșiturile lumii

Scriam odată că sfîrșitul lumii vine din Ferentari. Acum aș putea scrie că sfîrșitul lumii vin din Japonia sau din Libia. Ambele locuri au trimis și trimit în continuare unde de șoc prin întreaga lume. Dezastrul din Japonia este cel mai scump din istoria omenirii, citeam undeva. Și este cel mai semnificativ pentru lume în întregul ei pentru că niciodată în istorie n-a mai existat o lume în felul în care există azi, adică o societate interconectată și globalizată. Mai demult, oamenii traiau în țări izolate, cumva asemănătoare insulelor. Astăzi trăim într-un sat global și ce strănută cineva în China poate avea efecte imediat în România sau Marea Britanie.

Dincolo de numărul de morți, de oameni care locuiesc în corturi, de distrugerea drumurilor, de radioactivitate și așa mai departe, cineva scria că semnificația dezastrului din Japonia stă în aceea de a ne fi arătat foarte clar fragilitatea oricărei construcții omenești. Căci Japonia nu e o țară oarecare, ci este una dintre cele mai avansate din lume, cu sisteme de protecție extrem de sofisticate, cu trenuri care nu cumulează împreună un minut de întîrziere într-un an și așa mai departe. Eu am avut mereu sentimentul fragilității oricărei construcții omenești, poate din cauza asta am și o înclinație serioasă către metafizic.

Revenind la sfîrșitul lumii, el poate veni de oriunde: din Ferentari (cineva din Ferentari mi-a lăsat un comentariu foarte supărat la postul Sfîrșitul lumii vine din Ferentari , îmi pare rău că nu a fost clar pentru toată lumea că foloseam Ferentariul ca un simbol, nu mă refeream în primul rînd la cartierul bucureștean și în orice caz nu la întreg cartierul, mă refeream mai ales la cîteva străzi din Prelungirea Ferentari, dacă e nevoie să mă localizez, totuși), înțeles ca sfîrșit al umanității prin droguri- din Africa, înțeles ca victorie a bolii și sărăciei- din Orientul Mijlociu, ca victorie a războiului asupra păcii- din Japonia, ca victorie a naturii dezlănțuite asupra sisificelor întreprinderi omenești. Și mai poate veni oricînd din mine însumi, ca eșec al vreunui organ vital sau al spiritului, adică al capacității mele de a-mi păstra și dezvolta umanitatea.

Carvasăzică, perspective de sfîrșit al lumii avem din belșug. Umanitatea pare a fi un fir subțire de apă de al cărui izvor el însuși se îndoiește și habar nu are unde se varsă și nici de ce curge. Totuși, credința mea e că sfîrșitul lumii n-o să fie un accident. O să fie climaxul istoriei și împlinirea acesteia, și din motivul ăsta nu avem motive să ne temem  de niciunul dintre sfîrșiturile lumii enumerate mai sus. Ar fi, însă, uman din partea noastră să ne lăsăm păstrunși de suferința japonezilor și libienilor, doar așa putem fi siguri că sfîrșitul lumii n-a venit deja!

 

Obiectiv imposibil

Mădălina scria aici despre rezoluții. Ne spunea cîteva dintre ale ei și ne invita și pe noi, citiorii, să ni le spunem pe ale noastre. Eu ziceam acolo că e greu să visezi planificat, pentru că ține de esența viselor să nu poată fi planificate. Un vis care poate fi planificat, cu greu mai poate fi numit vis. Oricum, Mădălina ne invita nu neapărat să visăm, cît să ne fixăm obiective realiste. Eu nu cred în obiectivele de anul nou, mi se pare doar înca una dintre multele chestii inutile pe care le fac oamenii.

Pentru mine, obiective sînt cele pe care mi le fixează viața, natura, situațiile, pe scurt orice sau oricine altcineva în afară de mine însumi. Totuși m-am gîndit să-mi fixez și eu un obiectiv pt anul ăsta.  În seara asta  fost ascultat la Ateneu sinfonia a 5-a de Gustav Mahler, dirijată de Horia Andreescu. Biletul a costat 40 de lei și mi s-a părut scump, mai ales după ce mi-a fost spartă mașina alaltăieri. Dar după ce s-a terminat mi-am dat seama că ar fi meritat și 400. Despre Kierkegaard sînt sigur că e  scriitorul meu preferat, dar despre Mahler nu sînt singur că e compozitorul meu preferat. În orice caz, mă provoacă, mă tulbură, mă amețește, mă face să-l iubesc și să trăiesc iubirea și alte pasiuni. Anul ăsta se împlinesc 100 de ani de la moartea lui. De ce trebuie să moară oamenii? Cînd asculți muzica bună îți dai seama că muzica  nu poate să fie decît ruptă din rai, cum a ajuns să înțeleagă  un personaj al lui Huxley din Punct contrapunct după care s-a împușcat în cap. Găsise un absolut și nu-i mai trebuia altceva. Muzica e un fel de dumnezeu imanent demn de venerație, care ne iubește și pe care-l iubim. Și mai poate să fie și un indicator al transcedentului, sînt de părere unele dintre cele mai luminate minți de pe lumea asta. Cum de e posibil ca un anumit tip de zgomote (căci în esență muzica nu e altceva decît un anumit tip de zgomot) să ne provoace senzații atît de sublime cum ne provoacă Mozart, Bach și mie Mahler? Muzica nu poate să fie decît expresia imanentă a transcendetului. Darul zeilor, cu alte cuvinte. Dar să nu mă pierd în speculații metafizice și să îndrăznesc să formulez obiectivul. E îndrăzneț, știu, poate cel mai îndrăzneț obiectiv pe care mi l-am fixat  eu vreodată în afară de cel de a cîștiga premiul Nobel pentru literatură. Pentru că se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Mahler, îmi propun ca anul ăsta să nu ascult altceva în afară de Mahler!

Ah, deja îmi răsună în cap discurile din magazia mașinii:  Empire of the Sun, Coldplay și alte muzici ușoare care îndulcesc deplasările. Nici n-am formulat bine obiectivul și știu că n-o să pot să-l îndeplinesc. Eu măcar știu asta înainte de a termina de scris, spre deosebire de alții care se păcălesc sincer.