Fantoma

Era de fiecare dată trist cînd vedea blocul murdar în care locuia. Tristețea se continua în lift pînă la etajul zece unde îl aștepta garsoniera în care vara era prea cald și iarna  prea frig. Dar acum tristețea era o fiară sălbatică ce îi sfîșîia inima cu gheare reci și otrăvite. Și otrava asta era dintre cele mai periculoase, dintre acelea care nu aduc moartea ci doar te lasă să o contemplezi în toată goliciunea ei obscenă.

Bebe, așa i se spunea fratelui său, căzuse pe șine în fața metroului la stația Tineretului.   Ce tineretului ? Moartea, în cazul ăsta, căci bebe avea doar 25 de ani. Apropiindu-se de lift, i se părea că îl aude alergînd pe scări, așa cum făcea mai mereu. Bebe se plîngea mereu că nu face destulă mișcare și că s-a îngrășat. Ar fi vrut să o ia pe urma lui dar simțea că nu are putere să urce niciun etaj, cu atît mai puțin zece. Dintr-o dată i se păru că din golul mare ce îi umplea stomacul ar putea aduna destulă putere ca să urce după el, doar că în aceiași secundă gîndul că  Bebe era mort, dînd buzna prin toate sinapsele,  îi închise stomacul și îi fură vlaga. Așa că luă liftul. De la lift pînă la ușă era întuneric și întunericul îl făcea să creadă că poate doarme, poate visează, poate nimic nu e adevărat. Poate chiar acum Bebe o să-i pună o piedică așa cum făcea mereu și cum făcuse atunci cînd el își spărsese nasul într-un cuier pe care un dobitoc de vecin îl lăsase pe coridor și cînd îl urîse pentru asta. Își amintea că uneori Bebe îl scotea din sărite și în momente alea îl ura. Își dorea să nu-l mai vadă niciodată. Și acum că nu mai era, era tot ce își dorea să vadă și își dorea să nu mai vadă nimic altceva știind că nu o să-l mai vadă niciodată pe el.

Aprinse lumina pe hol și după ce durerea pricinuită de valurile de fotoni trecu, ar fi vrut să o stingă din nou. Acolo pe hol erau pantofii lui sport pe care și-i luase cu o săptămînă în urmă. Acei pantofi care costaseră 400 de lei. Bebe își lua întotdeauna lucruri scumpe. Se supărase atunci pe felul lui iresponsabil de a cheltui banii și fusese invidios că printr-un mecanism misterios Bebe avea mereu bani să-și ia cîte ceva scump. Apoi el trebuia să plătească întreținerea pentru amîndoi. Acum nu mai trebuia să plătească niciodată întreinerea pentru el, și gîndul ăsta îl lovi în stomac cu puterea unui ciocan iar mecanismul care produce lacrimi se pusese în mișcare pînă la ultima rotiță, dar aceasta era blocată. Plînsul lui era mut, ceva îl ținea înăuntru, unde se lovea de toți pereții ființei lui făcîndu-l să se simtă ciuruit.

O amețeală ciudată îl făcea să se simtă despărțit de corp și să plutească. Pluti înspre baie și acolo se văzu spălîndu-se pe mîini. Era primul lucru pe care Bebe îl făcea de fiecare dată cînd intra în casă. El mai uita. I se părea că Bebe stă într-un colț și îl privește aprobator și mai i se părea că spălîndu-se pe mîini execută un ritual care ar putea să dea timpul înapoi. Dar timpul curgea iremediabil înainte fără să-i pese că în curgerea lui  strivea vieți. Și cum să-i pese, lui, care forma împreună cu spațiul un continuum ce cuprindea sute de miliarde de stele?! Pe un bulgăre albastu o trestie cugetătoare își dorea să dea timpul înapoi. El și alte cîteva sute de milioane, probabil. Dar asta nu era de ajuns ca să schimbe ceva în continuumul spațiu-timp. În timp ce se spăla pe mîini se gîndea la poveștile SF pe care le știa și care erau inspirate din teorii științifice serioase. Apoi se gîndi: dacă spațiul și timpul formează un continuum, înseamnă că între ele  trebuie să fie o asemănare fundamentală, și dacă poți să mergi prin spațiu încoace și-ncolo, de ce n-ai putea să mergi și prin timp la fel, înainte și înapoi? Dar săgeata timpului rămînea în continuare îndreptată inexorabil în jos.

De ani de zile primul lucru pe care îl făcea cînd intra în casă era să aprindă calculatorul. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să aibă habar ce face. Îl trezi scurtul intro muzical care îl anunța că s-a încărcat sistemul de operare. Îi plăcea melodia, dar se certase cu Bebe atunci cînd acesta instalase noul Windows 7. Poate doar ca să nu fie ca Bebe, el insistase să rămînă la vechiul XP căruia îi știa toate secretele. Asta era una dintre diferențele dintre el și Bebe, se gîndi. Lui îi plăcea siguranța pe care i-o dădeau lucrurile familiare, în timp ce lui Bebe îi plăcea noul. De exemplu, începea trei sau patru jocuri și termina doar unul. În plus, Bebe schimba și prietenele la fel de ușor, dar asta, își spuse, n-avea de-a face doar cu slăbiciunea lui pentru nou. Își aminti că Bebe avea întotdeauna cele mai frumoase fete fără să se chinuie. În schimb pentru el nu era așa de ușor. Întotdeauna îl invidiase pe ascuns pentru succesul lui la fete. Și acum Bebe, chipeș și atletic cum era, era doar o bucată de carne secționată și în curînd nu avea să mai fie nici atît. Durerea lui nu reușea să plîngă. Poate totul era încă prea ireal, poate o umbră de provizoriu mai colora încă ceea ce era de fapt definitiv.

Acum sistemul era încărcat și pe desktop erau zeci de iconițe, înghesuite haotic. După cîteva minute își dădu seama că privea în gol și că mîna lui era pe mouse așteptînd o comandă. Ca și cum ar mai fi vreo comandă care să aibă sens în fața morții. Ca și cum cineva ar putea să-și dorească altceva, în tot Universul ăsta mare, decît ca moartea să nu mai fie. Dar moartea era în continuare. Și pînă la noi ordine domnia ei era supremă. Simțea că orice alte ordine ar putea să dea oamenii, sînt doar joacă de copii comparate cu impotența lor de a poruncii morții. Se gîndea la toate lucrurile astea aproape cu detașare, și abstractizată astfel, moartea îl durea mai puțin. Asta pînă în secunda în care trupul care nu avea să se mai miște niciodată al lui Bebe îi veni în minte. Dintr-o dată moartea nu mai era o idee, aproape că nici nu mai exista. Totul se reducea la: Bebe e mort! “Bebe” e mort. Gîndul ăsta nu mai era doar un gînd, ci formase, printre organele pe care le avea deja, un nou organ din carne și singe la fel ca celelalte. Putea să-l simtă și știa că o să facă întotdeauna parte din el. Organul ăsta căpătase viață în fiziologia lui, ca și cum viața asta ar fi putut regleze echilibrul tulburat de moartea lui Bebe. Dar nu putea. Nimic nu putea și durerea îl făcu din nou să se simtă aproape de leșin. Dar nu putea să plîngă. Durerea lui era ca o furtună în care vîntul smulge copaci și acoperișuri dar în care norii rămîn uscați.

Comanda pentru mîna care stătea pe mouse veni în cele din urmă, dar nu ca un act voluntar, ci ca un reflex. Programul pe care îl deschidea întotdeauna primul era Yahoo Messenger. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să gîndească, pentru că fiecare mișcare a gîndirii îi producea durere la fel cum fiecare mișcare a piciorului îți produce durere atunci cînd ai un cuțit înfipt în el. Messengerul memorase identitatea și parola lui Bebe. Erau acolo. Pentru  un moment simți că ar putea să intre în pielea lui Bebe și să trăiască în locul lui. Ar fi fost fericit să renunțe la viață și să îl lase pe Bebe să trăiască în locul lui. Se gîndi apoi că realitatea virtuală e oricum plină de fantome, plină de oameni care și-au lăsat carnea și oasele și părul pe scaun și au pătruns, prin dexteritatea degetelor, într-o lume în care tot ce contează e ce spui și cît de bine te pricepi să asortezi asta cu emoticoane. Ar putea să fie fantoma lui Bebe în virtual, se gîndi, și gîndul ăsta îl făcu, acum că durerea deja îi fura luciditatea, să creadă pentru un moment că așa ceva ar fi posibil. N-ar mai fi nevoie să se ridice niciodată de pe scaunul din fața calculatorului. I se părea că oricum nu mai are rost să se ducă nicăieri, acum. Toate destinațiile i se păreau dinainte fundături și din cauza asta nu mai merita să te ridici de pe scaun. Moartea parcă absorbise totul în nimicul ei atotcuprinzător și totul strălucea acum cu lipsa ei de lumină, cu generozitatea ei de gaură neagră.

Așa că apăsă pe butonul “Sign in”. O fereastră cu mai multe mesaje offline apăru imediat și îi atrase instinctiv atenția. Nu erau pentru el, erau pentru Bebe, și tocmai din motivul ăsta i se păreau cele mai importante mesaje offline din istoria serviciilor de mesagerie instantă.

Erau acolo mesaje de la cîțiva prieteni prieteni comuni, amestecate cu alte mesaje de la nimeni. Oameni care se adresau unui Bebe viu, fără să aibă habar că Bebe era mort.

 

“bah sa nu uiti sa iei biletele pentru filmul de mine- vezi ca sintem sase daca tu vii cu frate-tu- -intreaba-l si pe Andrei daca vrea sa vina si daca vine sa mai caute pe cineva ca sa fim opt”

“mai esti? daca mi-ai inchis iar in nas sa stii ca ai incurcat-o- vad ca nu mai esti- a fost ultima data cind ai vorbit cu mine, sa stii”

„ Da-l mai departe la toata lista si vezi ce vrea fiecare de la tn: 1)nr de tel 2)un sarut 3)sa fim impreuna 4)sa ne plimbam 5)iubirea ta. raspuns obligatoriu…lipsa de ocupatie scz de mass pt cei cu dnd l`am primit si eu”

“ce faci mah?- facem un unreal? daca esti, baga-te pe gameszone acuma ca sint niste noobi acolo, ii faci praf- sa te bucuri si tu ca bati pe cineva 😀 “

“ diseara ne intilnim in parc, la 6- Tineretului, locul unde ne intilnim de obicei-sa aduca cineva o minge daca are”

„17 ani si sufar de o forma rara de leucemie , singura mea sansa este un transplant de maduva , fara transplant nu voi mai putea trai , operatia costa 55.000 $ si familia mea a strans deja 32.000 $ si in cazul meu , cei care se ocupa , fundatia care ma va ajuta sa strang banii a incheiat o intelegere cu Yahoo si AOL si voi primi 0.01 centi pe fiecare mesaj dat mai departe……te rog frumos din tot sufletul meu da mesajul mai departe pentru ca si eu sa fiu la fel ca voi…

“stii Bebe, n-am avut curajul sa-ti spun fata in fata-asa ca iti spun pe mes-nici macar nu am curajul sa iti spun cind esti online, asa ca iti las mesajele astea offline-nu am vrut sa ies cu tine nu pentru ca nu imi place de tine-imi place de tine si chiar foarte mult, asa cum nu mi-a mai placut de nimeni pina acum-tocmai asta cred ca a fost-mi-era frica…dar acum, ca ma gindesc mai bine, imi dau seama ca nu am de ce sa-mi fie frica- m-am inselat de multe ori pina acum, dar tu esti cel mai bun om pe care l-am intilnit eu vreodata-cind ma uit in ochii tai ma faci sa simt ca nu am niciun motiv sa-mi fie frica-gata, am spus-o J d-abia astept sa vorbim J sper sa intri diseara…”

“ am nevoie de banii aia saptamina asta-imi pare rau te grabesc dar imi trebuie neaparat- da un buzz, ceva,  sa vedem cum facem”

Abia după ce termină de citit ultimul mesaj simți în gură gustul sărat al lacrimilor care îi curgeau din ochi ca dintr-o fîntînă arteziană îmblînzită. Izbucnise în plîns de la prima literă pe care o citea în numele lui Bebe.

 

Despre singurătate

Nu îmi place în mod deosebit să fiu singur, dar nu mi-a fost vreodată frică de ea. Nu mă refer aici la singurătate în sensul de a nu a avea partener. Luată în sensul ăsta, singurătatea ar trebui să sperie pe orice om sănătos. Mă refer la singurătate înțeleasă ca întîlnire cu tine însuți. Singur. Liniște. Fără messenger. Poate chiar fără muzică.

Mi-a venit să scriu despre asta pentru că cineva mă compătimea că aici în Suedia sînt singur. Între patru pereți. În primul rînd, sînt cei mai frumoși pe care i-am avut eu vreodată. În al doilea, îmi place. Am dat de curînd peste un pasaj în care Kierkegaard, cel mai mare om care a trăit vreodată, după Ioan Botezătorul, vorbește despre singurătate. Nu-l pun aici ca să-mi laud natura profundă, ci ca să apăr însăși ideea de singurătate. Și după cuvintele lui Kierkegaard, alte cuvinte nu-și mai au rostul.

„Pe de altă parte, el simte adesea nevoia să fie singur, aceasta fiind pentru el o necesitate vitală-uneori ca respiratul, alte ori ca dormitul. Faptul că simte acestă nevoie vitală mai mult decît alți oameni este de asemenea un semn că are o natură mai profundă. În general nevoia de singurătate este un semn că este spirit într-un om pînă la urmă, si este măsură pentru ce spirit se află acolo. Cei trivial de neomenești sau mult-prea-omenești sînt într-o asemenea măsură lipsiți de nevoia de singurătate încît, ca o anume specie de păsări sociale (așa numitele love-birds) (niște papagali care nu pot să trăiască unul fără altul, din cîte știu eu-adăugarea mea), mor imediat dacă trebuie să fie o secundă singuri. După cum bebelușul trebuie adormit cu un cîntec de leagăn, așa și acești oameni au nevoie de bîzîitul tranchilizant al societății ca să poată mînca, bea, dormi, ruga, îndrăgosti etc. Dar în Antichitate ca și în Evul Mediu oamenii erau conștienți de nevoia de singurătate și aveau respect pentru ceea ce înseamnă ea. În sociabilitatea constantă a vremurilor noastre oamenii sînt atît de îngroziți de singurătate încît nu știu ce altă utilitate să-i mai dea, decît (o, admirabilă epigramă!) ca pedeapsă pentru criminali. Dar la urma urmelor e un fapt că în zilele noastre e o crimă să ai  spirit, deci e firesc că acești oameni, iubitorii de singurătate, sînt puși în aceiași categorie cu criminalii.”- Soren Kierkegaard, The sickness unto death (o traducere imprefectă în română ar fi Boala de moarte, dar probabil că și titlul din engleză e o traducere la fel de imperfectă a titlului original din daneză. Textul de mai sus e de asemenea o traducere foarte imperfecta din engleză, făcută de mine)

Asta nu înseamnă că sînt mereu singur. Tocmai am revenit din camera unui vecin, un spaniol gay, care are un Mac superb, cu un ecran imens, unde a văzut un film cu împreună cu vecina mea iraniană,  o chinezoiacă (sau koreancă, sau thai-nu știu să fac diferența), o semi-blondă din Germania, și încă două tipe cărora nu le mai știu țările. Numele nici atît. Iar mîine, împreună cu  vreo 20 de oameni de aici din Lilla Sunnersta, plec la Stockholm de unde vom lua un vapor pînă în Tallinn, Estonia. Deci singurătatea, ca orice altceva, e bună cu măsură.

Bolidul

Stiu prea bine că mass-media este cel mai mare motor de producere și întreținere a stereotipurilor, dar tot mă minunez de fiecare dată cînd aud cum, în vreun accident în care a fost implicat un BMW, acesta este imediat transformat într-un „bolid”.  Sînt multe mărci care produc mașini mari și puternice, dar parcă niciun nume nu produce atîta satisfacție în a fi asociat cu acest cuvînt producător de fiori pe șira spinării, ca BMW. Invers, nu e nevoie ca o mașină să fie foarte mare și foarte puternică, de exemplu un BMW seria 3, pentru a fi transformat într-un bolid. E suficient că e BMW .

Zilele trecute s-a petrecut o dramă. Pentru unii. Pentru televiziuni a fost un motor puternic, un bolid, aș putea spune, de produs rating. Pentru unii a fost doar un moment de amuzament (să vezi un BMW cum intră într-o curbă și derapează într-un stîlp după care se rupe în două, poate fi amuzant pentru o minte puerilă). În timp ce pentru alții a fost un moment de eliberare a unor frustrări cauzate de invidie: „uite un bogătan care a pățit-o.. așa-i trebuie!”

Șoferul era prietenul unui prieten, prieten cu unul dintre prietenii mei. Acesta, prietenul meu, se va bucura că îl pomenesc pe blog. Știu că își dorea asta de multă vreme! Cred că merită asta, mai ales astăzi, cînd m-a ajutat să-mi rezerv un bilet pentru Stockholm, pentru 1 ianuarie, cînd sper sa plec la Uppsala. Din păcate, aproape sigur nu mă va ajuta să-l și plătesc, pentru că o să fie în jur de 220 de euro, doar dus. Dar n-am ce face, se pare că doar KLM zboară la Stockholm, iar eu trebuie să plec neapărat pe întîi, pentru că așa spune birocrația. Deocamdată, tot birocrația spune că e posibil să nu plec. Sper că partea aceea care spune că trebuie plec neapărat pe 1.01.10, să cîștige în cele din urmă. Să spun și cum îl cheamă? Mai are nevoie de vreo prezentare? Sigur că are, nu-l știe nimeni: e Puiu! Puiu știe mai bine decît mine ce înseamnă un accident de mașină, pentru că a avut cel puțin două, dintre care unul s-a soldat cu dauna totală a mașinii. Așa au spus cel de la CASCO, pe care noroc că l-a avut. Eu n-am CASCO, așa că dacă bolidul meu intră în vreo daună totală, o să ajung la fel ca Puiu acum, adică fără mașină.

Chiar dacă nu am fost în niciun accident de mașină, mă întreb  dacă pot să-mi imaginez sentimentele asociate cu unul. Asta înseamnă că ispitesc destinul să-mi arate „pe bune” ce înseamnă să ai un accident de mașină? Sper că nu! În primul rînd, mă întreb cum aș reuși să trăiesc, dacă din cauza modului meu stupid de a conduce o mașină, ar muri o persoană sau mai multe. Vorbeam aseară cu un prieten, pe messenger, și el credea că am reuși să trăim cu orice fel de crimă pe conștiință. Pentru că și uciderea din culpă e tot crimă. Poate are dreptate. Sîntem, înainte de orice, niște mașini de supraviețuit, și nu vreau să subestimez puterea acestui angrenaj.

Oare am dreptul să-mi imaginez ultimele clipe ale celor două fete de 23 de ani care și-au pierdut viața joi seara pentru că un puștan teribilist, care nu consumase băutură, cum ziceau cei de la știri, a apăsat prea mult pe pedala bolidului?

Ai 23 de ani și parcă niciodată viața n-a fost  mai frumoasă. Mai demult erai prea mic, mai tîrziu o să fii prea mare, o să începi să te temi de boala aia teribilă numită bătrînețe și pentru care nu există leac. Se pare că genetica ne promite leac și pentru ea, ne promite nemurirea, dar deocamdată nemurirea rămîne monopolul lui Dumnezeu. E 2 noaptea. Parcă niciun loc nu e destul de vesel pentru a-ți potoli setea de viață.  Poate ai auzit de teoria relativității și ai înțeles-o într-un mod băbesc. Poate crezi că mergînd cu 200 la oră păcălești moartea, mai cîștigi niște secunde de viață.  Alergi și rîsetele vesle de pe bancheta din spate, ca niște promisiuni, te fac să vrei să alergi și mai repede. Te uiți pe geam fără să știi că e ultima dată cînd mai vezi luminile astea colorate. Fără să știi că nu o să apuci să vezi cum s-a gîndit Primăria să împodobească bulevardul Magheru anul ăsta. Fără să știi că muzica veselă de la radio, care se aude cu fidelitate în difuzoarele bolidului, e marșul tău funebru. În  cei 23 de ani pe care i-ai trăit, ai avut ocazia să înveți cîteva dintre legile după care merge viața, dar ce păcat că nu te-a învățat nimeni acea lege infinit mai sadică decît toate legile lui Murphy la un loc, care spune că vinovatul trebuie să supraviețuiască pentru a purta vinovăția. Dar oare legea aia nu știe că vinovăția e o haină de care unii se pot dezbrăca foarte ușor? Nu e vorba de nicio lege, șoferul pur și simplu reușește întotdeauna să-și salveze pielea, în virtutea aceluiași instinct de supraviețuire  care mai tîrziu îi va permite să se dezbrace de vină.

Dar…mai sînt cîteva secunde. Becurile colorate trec repede, repede, formeaza linii continue, dacă te uiți pe geam. Linia lor e din ce în ce mai neîntreruptă iar tu ești din ce în ce mai mult împinsă în scaun. Și bolidul se apropie de ultima lui curbă. Se aude muzică, dar există oare pe lume vreo melodie suficient de tristă și suficient de absurdă, vreo simfonie suficient de complexă pentru a da socoteală de toate straturile de ființă ce s-au rostogolit joi noaptea în rondul de la Romană și de toate bucățelele de mașină și de carne împrăștiate care au făcut să vibreze și să se împrăștie în bucățele sufletele celor care urmau să afle, probabil la telefon, că ochii tăi, a căror culoare nu o știu, vedeau pentru ultima dată luminile Bucureștiului?

Ultimele secunde. Fizicienii încearcă, prin formule matematice, să rezolve enigma primei secunde a existenței Universului.  Să presupunem că vor reuși și că un premiu Nobel va fi decernat pentru asta. Dar cine va reuși vreodată să rezolve enigma ultimei secunde de viață? Poate că secunda asta se împarte în două, apoi în patru, apoi în opt, și așa la nesfîrșit. Poate că fiecare suflet trăiește o eterniate înainte de a muri, nu după.

Simt că aș putea să mai gravitez în jurul acestei secunde, înaintea ei, înainte să ajungă acolo camerele de filmat la fel de setoase de sînge ca  și mulțimea care s-a adunat din senin acolo. De fapt, înainte de ultima curbă, pentru a zăbovi cu ultimele lumini, cu ultimele gînduri, cu ultimele frînturi de melodie, cu planurile de Revelion și cu vreo dragoste ce tocmai înflorea, cine știe..?

Dar deja unii mă vor considera patetic, alții nesimțit și profitor, la fel ca mass-media, în timp ce eu însumi voi fi nemulțumit de mine însumi că am scris iar prea mult și mi-am speriat toți cititorii. Poate e mai bine așa, de data asta. Poate nu mulți vor fi putut sau vrut să înțeleagă acest imn post-mortem închinat vieții pe care am încercat să îl încropesc din ultimele secunde ale unor vieți încheiate brusc, cu scîrțit de cauciucuri.