Un copac cu rădăcini româneşti

Am simţit dintotdeauna şi eu, la fel ca mulţi alţi români, că ceva e în neregulă cu România. Eram prea ignorant în ale istoriei ca să înţeleg unde e, de fapt, buba. Îmi imaginam că foarte mult rău a fost făcut de comunism, dar bănuiam că buba exista cu foarte mult timp înainte de venirea comunismului. Cînd am deschis cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel, m-am întrebat cum de vorbeşte toată lumea despre o carte care nu are decît 124 de pagini, scrise cu litere destul de mari şi cu margini foarte, foarte largi. Cartea lui Boia e dovada că foarte multe se pot spune în cuvinte foarte puţine. Boia reuşeşte să spună foarte multe şi să pătrunde foarte adînc pentru că îşi asumă anumite libertăţi, specifice eseului, ca acela de a nu argumenta cu referinţe şi fapte fiecare idee expusă,  greutatea cuvintelor stînd în acest caz în propria lor limpezime, un soi aparte de limpezime  ce poate emana doar dintr-un spirit matur şi care ştie multe.

Unul dintre lucrurile care mi se părea şi mie, înainte de a citi cartea lui Boia, că explică în mare măsură situaţia din România, era absenţa dramatică a preocupării pentru binele comun, adică prevalenţa intereselor indiviudale asupra celor comune. M-am bucurat foarte mult să văd că Boia identifică o bubă similară cu cea la care mă gîndeam şi eu, desigur el mergînd mai departe şi punînd efectiv punctul pe i:

Slăbiciunea statului a fost – şi în bună măsură a rămas pînă astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus  autoritar sau arbitrar (asemenea state sînt adesea foarte slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să cuprindă corpul social într-o reţea completă şi  eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv de-asupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală”: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat. (pag. 14)

Fiecare pagină din cartea lui Boia e îmbibată cu delicioase perle istorice, politice, sociologice, psihologice şi de multe alte feluri, iar lectura ei e unul dintre cele mai revelatoare exerciţii de înţelegere a României pe care le poate face cineva astăzi. E ironic că citesc această carte tocmai acum, cu cîteva zile înainte de părăsi România. La ce-mi foloseşte înţelegerea unei ţări în care de mult nu mai vreau să trăiesc şi în care, în sfîrşit,  chiar n-o să mai trăiesc, cel puţin pentru cîţiva ani? Păi, îmi place sau nu-mi place, sînt român şi aşa o să rămîn pînă la sfîrşit, indiferent unde o să trăiesc şi ce alte cetăţenii aş ajunge să am. Înţelegerea României are pentru mine, deci, necesitatea şi funcţia pe care în cazul unui copac o are păstrarea legăturii între rădăcini şi restul copacului.

P.S.: Poate am exagerat cu metafora de la final. Uneori mă trezesc că spun lucruri doar pentru a mă sparge în figuri (de stil). Înţelegerea României nu are pentru mine funcţia vitală pe care o are pentru copac păstrarea legăturii cu rădăcinile. Cel puţin nu pentru supravieţuirea mea ca organism biologic. Şi nici ca fiinţă spirituală. Şi totuşi, am sentimentul că înţelegerea României e pentru mine mai mult decît un simplu exerciţiu intelectual opţional, că, din contră, am de-a face cu un anumit imperativ.

Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.