Vremuri întunecate

Hannah Arendt, după părerea mea cea mai importantă femeie (importantă în sens public, pentru că în orice alt sens e stupid să spui despre cineva că e mai important decît altcineva) a secolului XX și una dintre cele mai mari minți al secolului trecut în general,  vorbește undeva despre o anumită stare a lumii în care  se poate spune despre această că nu există, de fapt. Lumea, pentru Arendt, nu este planeta, nici pădurile, nici animalele și nici măcar oamenii. Pentru Arendt, lumea are un înțeles foarte precis, și anume spațiul dintre indivizi, adică spațiul nefizic care rezultă din interacțiunea indivizilor. Nefizic deoarece este mai degrabă spiritual, și din acest motiv și foarte fragil, pentru că, spune Arendt, acest spațiu dintre indivizi nu există prin simpla ciocnire a indivizlor în goana lor după supraviețuire, distracții, etc, ci există, adică este creat și menținut, prin reflecția indivizilor asupra spațiului pe care ei îl creează. În cuvintele ei, lumea există doar în măsura în care poate fi făcută obiect al discursului, în măsura în care se poate vorbi despre ea.

O situație în care lumea nu mai poate fi făcută obiect al discursului este ceea ce ea numește vremuri întunecate. Într-o astfel de situație, individul, deși continuă să se plimbe printre oameni, este forțat să se retragă într-o bulă privată, unde poate fi liber și spune ce îi trece prin cap, dar nu poate vorbi deschis cu ceilalți despre asta, nu poate critica, propune, glumi pe seama stării respective. Un exemplu tocmai bun de astfel de vremuri întunecate este comunismul, în care, evident, lumea nu putea fi făcută obiectul discursului, nu se putea vorbi despre ea decît în termenii stîlciți și mincinoși ai ideologiei.  Sînt multe feluri de  întuneric, nu doar comunismul. Cred că și  individualismul patologic al Occidentului zilelor noastre este tot un soi de astfel de întuneric, pentru că oamenii, deși au libertatea să vorbească despre ce vor și chiar vorbesc despre toate, nu au destulă motivație să vorbească cu adevărat despre lume, cu același patos pe  care îl pui în discursul despre o mare dragoste, de exemplu, pentru că, nu-i așa, ce îmi pasă mie de lume dacă mie mi-e bine. Acesta e un fel de întuneric rezultat nu dintr-o forță externă opresivă, ci dintr-o apatie interioară.

Noi trăim zilele astea un alt fel de întuneric, un întuneric care plutește peste toată lumea, literal  toată lumea. Suspiciunea că cel de lîngă tine poate fi infectat a avut la început efecte nu foarte dramatice asupra vieții sociale, de exemplu doar te sfiai să strănuți în metrou. Pe măsură ce isteria socială a luat amploare, celălat, adică oricine, inclusiv tu, pentru că și tu ești un celălalt – pentru celălalt – încetează să mai fie un om și se transformă într-o sursă de infecție. Rezultatul acestei transformări este mult mai serios decît faptul că se închid mallurile și se anulează concertele, că economia se duce de rîpă și că, într-un scenariu extrem, e posibil să rămînem fără mîncare în magazine. Ce e cu adevărat tragic, deși nu imediat observabil, este că lumea însăși dispare, lumea înțeleasă ca spațiul dintre indivizi.

Contactul uman este condiția fundamentală a vieții sociale. Nimic nu se întîmplă dacă nu există oameni care să se întîlnească. Nimic nu se mișcă dacă nu există oameni care să facă lucrurile să se miște. Poate într-o societate a viitorului în care vom trăi mai mult sau mai puțin ca în Matrix, nu va mai fi așa, și deși o astfel de societate e logic posibilă, nu cred că e posibilă și în realitate, pentru că omul este animal în aceeași măsură în care e minte, și orice lume cu adevăra umană trebuie să-l includă pe om ca animal în aceeași măsură în care îl include ca minte.   Pentru că tot a venit vorba de Matrix, să nu creadă cineva că acolo pandemiile nu vor mai fi posibile. Virușii calculatoarelor,  care atunci vor fi și virușii oamenilor, sînt un pericol cel puțin la fel de mare ca cei biologici, dacă nu mai mare. Dar pînă una alta nu trăim în Matrix, trăim într-o lume în care contactul uman e totul. Și dacă pînă acum nu prea realizam asta, criza asta ne aduce aminte cît de importanți sîntem unii pentru alții, ne aduce aminte că depindem unii de alții pentru tot ceea ce sîntem, ne aduce aminte că fără oameni nu exisă lume, și fără lume orice existență individuală, oricît de înfloritoare în bula ei privată, e derizorie și fără sens. Ne aduce aminte că sîntem unii pentru alții aer și apă și drum și destinație.

Ordinea socială, mai ales în societățile noastre moderne și sofisticate, este un lucru extrem de fragil, și un vînt purtător de viruși ca acesta o poate spulbera peste noapte. Să sperăm că nu va fi așa de data asta.  Dacă va fi așa sau nu depinde în cea mai mare măsură de un fapt esențial, și anume dacă ne vom aduce aminte că sîntem oameni și nu ne vom lăsa conduși de animalul turbat din noi care abia așteaptă să scoată capul la iveală, ca în orice situație de criză. Dar că sîntem oameni ne aducem aminte doar prin contactul cu alți oameni, altfel uităm imediat (acesta e și motivul pentru care izolarea e una dintre cele mai puternice forme de tortură și duce la nebunie). De aici gravitatea situației.

Din fericire, de cînd avem inernet nu mai sîntem niciodată cu adevărat singuri. Mintea noastră are acces la un spațiu în care se întîlnește cu alte minți și așa reușește să rămînă sănătoasă. Asta e într-adevăr o veste bună. Putem crea spațiul vital dintre indivizi care este lumea dacă ne întîlnim doar pe internet? Cred că asta e o întrebare importantă și tind să cred că răspunsul e afirmativ. Deși, un astfel de contact redus doar la minte ne poate salva doar în condiții de criză, ca acestea, el nu poate deveni norma pentru umanitate, pentru că, am spus-o deja, o umanitate care nu dă animalului ce e al animalului nu e umanitate. Mintea nu poate fi desprinsă de corp, pentru că mintea e ceva ce crește din corp la fel cum parfumul e ceva ce crește din floare.

Zilele astea, deci, sîntem condamnați să trăim între două lumi. Lumea umană, care este acum limitată la virtual, acolo unde nu ne putem infecta (deocamdată), și lumea fizică, pe care nu o putem ignora cu totul pentru că trebuie să mai ieșim afară să ne facem provizii, în care umanitatea a fost măturată cu totul de vîntul virusului, pentru că pe străzi nu mai sînt oameni. Străzile sînt pustii iar cei puțini care mai umblă pe ele nu mai sînt oameni, sînt zombie, și noi înșine sîntem zombie, pentru că ne vedem prin ochii lor. Cu alte cuvinte, vremuri întunecate.

 

P.S.

Cred că trebuie să mai spun ceva. Mi-am dat seama abia acum, cîteva ore mai tîrziu, că cei mai mulți oameni nu sînt izolați singuri la domicliu, ca mine. Cei mai mulți sînt izolați cu familia, deci nu se pune problema singurătății ca în cazul cuiva singur cuc.  Deși aceștia experientează și ei singurătatea, într-un fel, pentru că sînt izolați de lume, și izolarea asta nu poate  să nu fie resimțită cumva, chiar dacă în jurul tău roiesc doi, trei copii și o nevastă sau soț. Și ei simt nevia să păstreze legăturea cu lumea, și o fac tot pe internet (Whatsapp, Facebook etc.). Cineva care a citit articolul spunea că de fapt internetul nu ne face mai puțini singuri. Poate, într-un sens. Dar nu putem nega că în alt sens pe internet sîntem în contact permanent cu ceilalți. Un grup de Whatsapp, de exemplu, simulează, într-un caz fericit, sentimentul că aparții unei comunități. În cel mai important grup de Whatsapp din care fac parte sînt prietenii mei cei mai buni, unii dintre ei aflați la multe mii de kilometri, alții la mai puține mii, alți doar la zeci de kilometri, dar indiferent de kilometri sau fus orar, trăim frecvent un sentiment de întîlnire. Nu e o întîlnire reală, sigur, dar e un fel de întîlnire. Și, cum zice vorba aia, cînd n-ai pîine, mănînci și frimituri. Și cred că cineva poate să supraviețuiască cu frimituri, chiar dacă un ospăț unde e mîncare din belșug e, evident, de preferat.

Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Experiment pe mine la mine pe blog

Ce fac eu acum e un experiment. Aseară, cineva care e infectat cu un virus foarte șmecher și care e și medic îmi povestea cît de șmecher este de fapt un virus. Nu știu dacă îmi aduc aminte toată explicația. Îmi aduc aminte doar că virusul are pe învelișul lui un cod care este un fel de cheie pentru intrarea în celulă, așa că atunci cînd virusul bate la ușă, celula îi deschide cu dragă inima, cam cum au deschis cei trei iezi cucuieți lupului. Apoi șmecherul de virus de inserează în ADN-ul celulei și începe să se reproducă. Cînd s-a reprodus destul, celula explodează și acum virusul, multiplicat ca în Matrix, invadează alte celule. Ce se întîmplă acolo e foarte interesant și Alin se întreba dacă se poate spune despre un virus că este inteligent. Eu am zis că se poate spune în același fel în care se poate spune și despre un cîine că e inteligent.

Toate astea sînt interesante, dar și mai interesant este că probabil chiar în timp ce îmi povestea toate astea, îmi făcea și o demonstrație practică, adică mă infecta cu virusul respectiv care își făcea loc și în celulele mele și le făcea să explodeze. De  fapt cred că celulele au început să explodeze cînd eram la BCU, dar sînt mari șanse ca furișatul în celulă să se fi întmplat chiar în timp ce Alin îmi explica procesul.

Experimentul pe care îl fac este că încerc să scriu deși mi-e foarte rău. Îmi închipui că ce simt eu acum e a suta parte din ce simte un  dependent de heroină în sevraj. Dar și așa, e greu de suportat.  Și starea asta de rău este tot un fel de stare modificată de conștiință. Percepțiile sînt modificate și cu suficientă febră poți să ai și halucinații. Oricum, ideea este că atunci cînd ți-e rău, lumea are altă semnificație pentru tine.  Sînt stăpînit de o senzație prelungită, mai mult rea dar care au și ceva plăcut în ea (poate doar pentru sadomasochiști), iar sentimentul de fond e unul de detașare de lume. Nu mai există probleme, nici bucurii, în afară de senzații elementare de bine și de rău. Cam la fel simte și un dependent de heroină, doar că la el atît plăcerea cît și durerea sînt mult mai intense. Ah, și are mult mai puține șanse să scape cu viață decît am eu.

Mă întreb dacă pot să primesc o rețetă pe ce am scris în seara asta.